Viaţa de după a Nemuritorului

Ar trebui să ne bucurăm. Buturuga mică în stare să răstoarne supradimensionatul car al naţionalei de handbal fete a fost înlăturată. Olivier Krumbholz, omul cu mai multe medalii decît au reuşit dragele noastre în întreaga lor istorie, încheie, amar, un […]

Ar trebui să ne bucurăm. Buturuga mică în stare să răstoarne supradimensionatul car al naţionalei de handbal fete a fost înlăturată. Olivier Krumbholz, omul cu mai multe medalii decît au reuşit dragele noastre în întreaga lor istorie, încheie, amar, un ciclu de 15 ani. Îl credeam etern, uite că nu-i. Un loc 9 la Euro i-a semnat condamnarea, în ciuda calificării spectaculoase din urmă cu cîteva zile la Mondial. Mulţi se întreabă dacă FFH n-a făcut o gafă enormă. Probabil că statul a la long în acelaşi loc erodează psihic comunitatea. Se poate orice. Oricum ar fi, ducă-se! Ok, dar încotro? Mi-e teamă să nu-l întîlnim iar prin drumurile noastre anevoioase. Tipul e dracul împieliţat. Genul care face din rahat bici. M-am întrebat mereu ce-ar face dintr-un tort.

Mi l-am închipuit într-o vreme la cîrma naţionalei române pentru că enervarea de a vedea cum răzbeşte cu un lot mult mai puţin dăruit decît al nostru stimulează imaginaţia. E memorabilă finala Mondialului din 2003, în care Ungaria conducea cu mai multe goluri la cîteva minute de final. Lajos Mocsai, mai tîrziu antrenorul lui Marian Cozma, dirija cu spatele la teren galeria celor cîteva mii de fani maghiari debarcaţi în sala din Zagreb. Cît despre Krumbholz, el era foarte atent la joc. Deloc resemnat. Scărpinîndu-se şi mai dihai prin părul încîlcit după un tic pe care jucătoarele sale obişnuiau să îl imite pe la spatele lui. Ideea e că Leila Lejeune şi Veronique Pecqueux, aşezate cu mîna de pe bancă şi avînd insuflată ideea că nimic nu e imposibil, nici chiar atunci cînd totul te îndeamnă să îngropi speranţa, au răsturnat muncitoreşte situaţia, au egalat în ultima secundă şi au cîştigat în prelungiri. Minunata Gorbicz se scutura de lacrimi ca o stropitoare (trebuie spus că făcuse zdrenţe meciul). Vina principală era a acestui stahanovist care n-a avut niciodată nici un pic de respect pentru uriaşii istorici ai Estului. În 15 ani a înhăţat 6 medalii, incluzînd titlul de campion al lumii. De cînd ne-a ieşit în cale, noi am luat doar argintul petersburghez. De ce? Probabil şi pentru că tipul a ştiut să inventeze şi-apoi să se reinventeze.

Primind marfă de calitatea a doua dintr-un campionat slăbuţ, a înţeles că n-are sens să încerce a intra pe poarta din faţă a performanţei. Pentru că nu avea marcatoare a construit o apărare ermetică, rea şi mobilă cum rar s-a văzut. A copiat ce putea din Est şi ce i se potrivea din Nord. A căutat mereu, mereu să-şi facă jucătoarele să creadă că „nebunia” dezmoşteniţilor, gavrochiada dusă la nivel de permanentă frondă poate doborî orgoliile adormite ale unor talente care aşteptau să le cadă victoria ca o pară mălăiaţă. Şi care îşi pierdeau şarful de cum dădeau de greu. Fetele lui nu s-au smiorcăit, au muşcat din adversare. A şi încasat-o de multe ori, cîteodată grav, căci dacă nu se producea la maxim handbalul lui se năruia ca o bicicletă oprită şi fără cric. Dar a făcut istorie. A dat cea mai grozavă lecţie posibilă: să crezi, mereu şi fără pauză. Să crezi pînă în pînzele albe. Pentru el şi ale lui, un gol încasat era prilej de răzbunare, şi nu plumb în picioare. Acum, pus pe liber, se arată gata de o nouă aventură. „Sînt încă tînăr pentru pensie. Băieţi, fete, club, naţională, orice m-ar putea intersa”, a declarat în „L’Equipe”. Vorbele au fost rostite. Să vedem în ce urechi vor cădea.