Feţe, feţe

„Velo Magazine” şi durerosul recensămînt al dopajului

Sînt aliniaţi la zid ca înainte de execuţie. Tineri, bătrîni, graşi, slabi, încruntaţi, speriaţi, nepăsători sau zîmbitori. Sînt puşi acolo, unul lîngă altul, unul sub altul, pentru ca ochii noştri să poate răpăi […]

„Velo Magazine” şi durerosul recensămînt al dopajului

Sînt aliniaţi la zid ca înainte de execuţie. Tineri, bătrîni, graşi, slabi, încruntaţi, speriaţi, nepăsători sau zîmbitori. Sînt puşi acolo, unul lîngă altul, unul sub altul, pentru ca ochii noştri să poate răpăi ca mitralierele. Ratatatatatam! Gropi comune, ani pierduţi. Tot acel timp al minciunii. Munţi de minciuni şi de gunoaie. Cele două pagini duble din „Velo Magazine” fac recensămîntul dopajului. Peste 70 de feţe alese ne privesc din istoria ultimilor 30 de ani pe care ni i-au furat cu neruşinare. Decenii de pasiune, de fierbere, emoţii, aşteptări, urlete, celebrări, frumoase cu flori, pupici pe Champs-Elysees cînd de fapt trebuia să ne aflăm cu toţii la cîţiva paşi mai încolo, în amontele Senei, pe Cîmpurile lui Marte.

Uite-l pe Dietrich Thurau, cu o figură a la Rammstein, ochelari negri şi păr-perie, omul care adus Germaniei primul tricou galben într-o vreme în care RFG-ul încerca să uite coşmarul Facţiunii Armata Roşie, grupul Baader-Meinhof. Luc Leblanc, campion mondial lîngă templele greceşti din Sicilia, pare debusolat. Dario Frigo arată nepăsător, ce-ar mai putea pretinde după enormul hohot provocat cînd, prins cu pastilele la capul patului, a zis că erau doar ca să-i dea curaj atunci cînd se uita la ele?! Floyd Landis e mulţumit. L-a împuşcat pe Texan. În pistoladă a pierdut şi el victoria din Tur. Dar e un justiţiar. E pe naiba! George Hincapie, Big Georgie, transformat din sprinter în mocăniţă a Tătucului, mijeşte ochii încercînd parcă să înţeleagă cum de a fost posibil. David Zabriskie, pe care îl plăceam pentru omonimia cu filmul antonionian, se arată jenat. Johan Museeuw, Leul Flandrei, aproape să-şi piardă un picior în noroiul din tranşeea Arenberg, şi-a pierdut de tot onoarea. Şi Laurent Fignon. Pauvre Laurent! I-am citit cartea de adio. Cel care a ratat Turul pentru cea mai mica diferenţă din istorie. A mărturisit, şi el. Apoi a murit. De cancer. La sfîrşitul cărţii am plîns.

E şi Nănaşul. E acolo, pierdut printre ceilalţi, ca un deţinut de drept comun. Cam pe cînd descopeream aceşti condamnaţi la neliniştea conştiinţelor am parcurs întîmplător ediţia „Le Monde” consacrată Marii Terori la 60 de ani de la moartea lui Stalin. M-a frapat asemănarea. Feţe puse la zid, bărbaţi, femei, tineri, vîrstnici, luaţi de pe stradă, judecaţi sumar şi executaţi cu un glonte în ceafă. Feţe lor, feţele celorlalţi. Sîntem prinşi între cei condamnaţi şi cei care ne condamnă, încastraţi de ambele părţi, fără nici o fantă de lumină, între absolutismul demonic şi cel ludic. Cînd eram mic trăiam între afişele cu Ceauşescu de afară şi afişele cu ciclişti din camera mea. Credeam că evadez, ca într-o etapă de iulie pe Mont Ventoux, mă visam ridicînd braţele spre cer. Mă trezeam cu un tavan deasupra, şi cu alte tavane deasupra lui.