Intraterestrul

Există şi oameni normali în sport, trebuie doar să-i descoperim

Într-o lume în care Van Persie scuipă pe cadavre, iar lui Van Der Vaart nu-i mai ajunge blonda din dotare şi se dă la bruneta lui Boulahrouz am descoperit un […]

Există şi oameni normali în sport, trebuie doar să-i descoperim

Într-o lume în care Van Persie scuipă pe cadavre, iar lui Van Der Vaart nu-i mai ajunge blonda din dotare şi se dă la bruneta lui Boulahrouz am descoperit un Van special. Vanmarcke. Van cine? Van nimeni. Un ciclist, deci deja un perdant al lumii de astăzi. Un condamnat de toţi oamenii buni care judecă în clişee, căci un ciclist e un dopat, un ţigan e un hoţ şi o „piele albă” e categoric rasistă.

Tînărul Sep Vanmarcke, 24 de ani, vicerege de Roubaix în spatele căpcăunului Cancellara e un no name. De aceea vă vorbesc despre el. Face parte dintr-o specie rară, rezistînd cumva între malurile de la Marea Nordului şi „munţii” pavaţi ai Flandrei, un loc în care tranşeele au fost folosite succesiv cînd în războaie, cînd în epopei cu pedale. Omul nu e o maimuţă. Nu imită fotbaliştii. Nu conduce un Ferrari. Ni se spune că rulează – imaginaţi-vă! – într-un Focus la mîna a doua. Ce ciudat, fată! Da’ de ce, e vreun loser? Mmm, da, dar nu… Nu chiar. În principiu, e un super rutier destinat a deveni urmaşul îmbogăţitului Boonen, o onoare pe care o dă la porci. Pentru el ciclismul e ca mersul în mină plus pasiunea. A refuzat să intre în armata regelui Fabien ca să nu aibă de-a face cu lumea lui Bruyneel, bunul prieten al lui Lance, bunul prieten al nostru, al tuturor.

Sep V. trăieşte într-o tradiţie îndelung asediată: aceea a oamenilor muncitori, umili şi performanţi. S-a cazat într-o fermă veche de vreo două secole şi probabil că rîneşte la grajduri în timpul liber, la fel ca Wiggins, de partea cealaltă a apei. A fost cît pe-aci să dea lovitura în singurul moment în care o zînă a brumelor i s-a arătat pe velodromul însorit din Roubaix. A fost singura dată cînd a ridicat capul din bălegarul roditor. Şi şi-a luat-o. „Am fost atît de sigur de victorie”, a spus mai apoi cu lacrimi. Apoi s-a şters la ochi şi s-a dus la duş. Iată o poveste simplă, cu un om care nu e perfect, n-are fiţe, n-are blonde (în fine, poate că are una, dar asta e norma pe la ei), nu e un campion planetar, e un cetăţean dintr-un lung lanţ de oameni.

Ăştia alcătuiesc ţesătura pe care se sprijină lumea ca să nu cadă în hău. Din cînd în cînd e bine să ştim că mai există. Din cînd în cînd e bine să mai dăm la o parte marile destine şi rimelurile groase ca să descoperim acea rasă care dincolo de culoare, etnie, religie şi silicoane ne ajută să nu ne pierdem minţile. Ştiu, nu e nimic extraordinar în asta. Nu-i nimic de comentat. E de făcut un pic linişte.