Moartea pasiunii

Nu sărăcia va răpune fotbalul, ci izolarea de oameni.

Cînd Barbara B. a făcut prima mişcare pentru a-l vinde pe Thiago Silva la PSG, fanii Milan au pus-o de aşa zarvă că don Silvio însuşi a urcat pe crenel să […]

Nu sărăcia va răpune fotbalul, ci izolarea de oameni.

Cînd Barbara B. a făcut prima mişcare pentru a-l vinde pe Thiago Silva la PSG, fanii Milan au pus-o de aşa zarvă că don Silvio însuşi a urcat pe crenel să anunţe că nu se face. Deşi qatarienii propuneau o sumă enormă în timp de criză, peste 40 de milioane, fostul premier a dat înapoi în faţa acestor „sufletista” din care, de altfel, face parte. Sigur, mutarea s-a făcut pînă la urmă, iar Berlusconi, mereu în campanie de retuşare a feţei sau a imaginii, poate fi bănuit de populism. Ideea e că suporterii contează. Îi poţi păcăli, dar nu îi poţi ignora. Asta dacă eşti proprietarul unui club de fotbal, şi nu al unui atelier de sculărie.

Sînt mare fan Florentin Petre. Prima oară cînd l-am auzit că la Dinamo n-a fost nici o grevă m-am făcut că nu aud. A doua oară mi-a fost ruşine. Acest Tintin cu alură de omuleţul Michelin a ales să traficheze decenta carieră şi minunatul gol cu Franţa pe un servilism de aşteptat mai degrabă la ţuţării de pe lîngă jucători decît la un simbol de club. Poate să zică orice: că a vrut să aplaneze conflictul, să-i salveze pe fotbalişti de la amendă, orice. Batista pe ţambal, într-un moment în care adevărul urla din vestiar, e nedemnă. Şi simptomatică. Florică e un personaj iubit, un om în care oamenii au încredere. Un capital irosit. Oamenii nu mai contează.

Nu e doar vina lui. E fişa postului, de SRL. O dată cu debarcarea problemelor în fotbalul românesc, cluburile au renunţat să se mai deghizeze. Au apărut aşa cum sînt, întreprinderi private, cartotecate între vreun hotel şi un holding. Suporteri? Uzinele Griviţa n-au suporteri. Au doar acţionari şi salariaţi. Şi cîteodată, grevişti. Steaguri, valuri, scandări, bannere imense, tricouri pe copii şi femei? Part of the business. Buni de plată. Cumpărători. În rest, nici o importanţă. Nici cînd e vorba de a visa la Europa League, de exemplu, adică de a nu vinde sau de a cumpăra ca să existe măcar umbra unei şanse, nici cînd e vorba de insolvenţă sau de vîndut vedetele pentru că într-o dimineaţă patronul s-a sculat cu faţa la pernă. Oamenii, nici o importanţă.

Nu-i vorba de a înfiera stîngist. Cei care plătesc trăiesc şi ei într-o lume plină de balauri. Numai că a trata fotbalul ca o afacere  oarecare, fără a integra poporul care îi îmbracă, precum o piele, culorile, e moarte la termen. Mult după ce actualii deţinători de FC-uri nu vor mai fi, copiii din cartiere vor trebui să continue povestea. Dacă părinţii lor, plini de lehamite, vor mai fi avut o poveste de spus.