Dispariţia unei specii

Ne chinuim într-o nevroză fără ieşire: fotbalul cere absolutul de la ei care nu pot furniza, de multe ori, nici normalitatea.

Arbitrii vor dispărea din fotbal precum dispare prepoziţia acuzativă din limba română, din lipsă de utilitate. Important e dacă […]

Ne chinuim într-o nevroză fără ieşire: fotbalul cere absolutul de la ei care nu pot furniza, de multe ori, nici normalitatea.

Arbitrii vor dispărea din fotbal precum dispare prepoziţia acuzativă din limba română, din lipsă de utilitate. Important e dacă mai folosesc la ceva, sau cîte foloase pot decurge din persistenţa lor. Sînt vremuri grele pentru greci şi pentru arbitri, şi îi pun alături pentru că situaţia lor e exemplară: o cultură care se sinucide şi care e lăsată să moară în virtutea unei independenţe prost înţelese. Arbitrii nu mai pot exista în forma actuală, tot aşa cum cultura elenă de azi, aceea a falimentului, nu mai are nici o legătură cu cea care a alăptat la sînu-i generos pruncia Europei. Există o altfel de lume. Există altfel de viaţă. Arbitrii sînt de un romantism înduioşător, cu mimica lor aspră sau hazliu-fîşneaţă, cu pretenţia de a deţine adevărul absolut sau de a trece fluierînd prin jungla cu prădători extremi creaţi în laborator din încrucişarea scorpionului cu hiena în postură de Kate Moss varianta nud.

E caricatural. Arbitrii aşa cum ni-i închipuim noi s-au retras din lume, o dată cu burţile şi înclinaţia spre dojana părintească. Au rămas nişte oameni bîntuiţi de balauri şi de nevoia absurdă de perfecţiune. Nişte condamnaţi. Din păcate, ei sînt primii care nu înţeleg noua arenă în care sînt aruncaţi pentru a fi sfîşiaţi. Ei încă sînt convinşi că mai pot împărţi dreptatea ori că sînt precum judecătorii de la Curtea Constituţională, deasupra greşelii. Din păcate, dreptatea a fost trimisă la culcare, iar singura curte care mai contează e cea din faţa palatului, unde se înghesuie flămînde microfoanele.

Ultimele comicării din arbitraj sînt fără recurs şi ne arată întreaga rătăcire a unor oameni care nu mai sînt nici adecvaţi şi nici doriţi. Există, da, exemplare care scapă acestei logici, oficianţi valoroşi şi acceptaţi, dar nu aici. Atîta vreme cît un mediocru sloven e considerat apriori mai bun decît un mediocru român, care e pilda? Că ai noştri sînt terminaţi. Condamnaţi din start pentru că fie sînt proşti, fie corupţi. Din această dilemă nu vor ieşi. Vii. Iată un exemplu foarte tare: Balaj e ridicat în slăvi acolo unde era pînă ieri scuipat pentru că a fost folositor la ceva: nu a dat penaltyuri cui nu trebuia. Impecabil. E vremea deci ca arbitrii să se retragă cu totul, căci cine poate trăi la infinit crestat de aceste cuţite ale suspiciunii, adoptat sau avortat funcţie de greaţa unei seri? Am văzut maşini conduse de roboţi, avioane conduse de roboţi. Haideţi, încă un mic efort!