Victoriile care n-aduc victorii

Un gând în trena bucuriei: sunt succesele naţionalei de tineret un scop în sine?

Saloanele de protocol erau pline de flori şi de zâmbete. Se întorceau campioanele!

Cele mai bune din lume! Da, chiar cele mai bune. Sau poate nu chiar. Nu încă. Sau poate niciodată. Se întâmpla în anii ’90, în care trăiam alternând speranţele şi disperările, social mai ales.

Sportiv aveam naţionala de fotbal care ne scotea în lume, chiar dacă ăia cu mustaţă se mai strâmbau, şi ne pregăteam de ultimele Jocuri Olimpice de succes. Singurul necaz major era handbalul feminin. Acolo mereu aşteptam ceva.

Titluri pe casa scării

Şi acel ceva a venit. Aur mondial în 1995, bronz în ’97, aur din nou în ’99, aur european în ’98 şi 2000.
O nebunie, eram cu toţii în delir. În fine, în semidelir. Pentru că la toate aceste titluri era ataşat un asterix. În subsolul paginii era specificat că performanţele erau obţinute la tineret. Iar acel asterix nu s-a transformat niciodată într-un Obelix.

România nu a câştigat niciun titlu mondial, european sau olimpic la senioare în ultimii 60 de ani. Da, a jucat semifinale şi o finală, a mai luat medalii, dar n-a cunoscut niciodată succesul de la tineret.

De ce? E o bună întrebare. Una care se rostogoleşte azi spre fotbal.

Vechea dilema nouă

Două calificări consecutive la turnee finale europene U21 sunt echivalentele aurului fetelor handbalului de acum mai bine de două decenii.

La datul cu piciorul în minge concurenţa e mai mare, mult mai mare. Să depăşeşti sisteme mult mai productive decât al nostru, în societăţi mult mai bine aşezate, inclusiv la cap, e ceva ieşit din comun. La ultima participare am jucat semifinale şi nu am fost departe de finală.

Acum am prins trenul cel bun pe scara ultimului vagon, dar e mai greu să confirmi decât să surprinzi. Lucrurile stau bine deci. Există o continuitate. Există un decont pozitiv al investiţiei impuse în tineri.

Pe această bază bună se pune soclul unei dileme: naţionala de tineret e un scop în sine sau o treaptă  dedicată naţionalei mari?

A vedea dublu

Un şmecher (specie de care nu ducem lipsă) ar răspunde: şi una, şi alta. Ah, ar fi minunat de s-ar întâmpla aşa! Dar asta ar fi chiar aşa, o întâmplare.

Mai greu, spre imposibil, să pretinzi a urmări şi prinde doi iepuri. Pentru că, da, sunt doi, diferiţi. A căuta succesul tineretului înseamnă a pune în aplicare o strategie a victoriei, a sacrifica orice pentru rezultat.

Dimpotrivă, a vedea în naţionala mică un eveniment de etapă către un bine superior înseamnă a crea elementele de care are neapărată nevoie naţionala A, anumiţi jucători pe anumite posturi, sacrificând întâietatea performanţei în sine.

E vorba despre plierea jocului pe formarea unor fotbalişti care să intre repede, şi cu succes, la etajul de mai sus.

Cum fac alţii

La un campionat european de juniori în anii ’90 am văzut o naţională de handbal băieţi a Franţei jucând bine, dar schematic, o evoluţie lesne de citit.

Am întrebat, nedumerit, un oficial dacă nu vor să câştige aurul şi mi-a răspuns deloc stânjenit că nu, nu asta e ideea, lor li ceruse să scoată un inter stânga şi un pivot pentru reprezentativa de seniori.

Şi asta făceau. Franţa a terminat pe 4. Dar în anii următori a cucerit 10 medalii de aur cu echipa mare.

Există o hartă a cerului?

Nu pretind că ştiu ce trebuie făcut. Dar mă uit ce fac alţii. Şi ştiu că pentru FRF, care pare a crede că îşi salvează imaginea cu o performanţă de parcurs, zece turnee finale de tineret nu fac atâţia bani cât o calificare la seniori.

Pentru asta însă trebuie să ai un plan, dificultate endemică într-un for plin de interese imediate. Până atunci tot sperăm să se alinieze planetele şi minunatul discurs din vestiar al lui Ionuţ Radu să-i aducă un loc de muncă, nu unul de stat pe bancă. Şi tot românul să prospere!