Să dăm cu barda! Să vedem ce e înăuntru!
Norvegia ne-a pus o oglindă fermecată în faţă. Trebuie să mai şi privim în ea

În clipa asta oricine poate spune orice, începând cu Rădoi, care e într-o dispoziţie sinucigaşă. E logic, meritat. Cârnaţi. Wurşti. Amintiţi-vă România-Germania 5-1! Diferenţa e că alţii înţeleg nu doar să ceară capete şi să ridice în furci, ci să răspundă la ce mai simplă şi îngrozitoare întrebare: de ce?
Cine suntem și ce vrem?
Aceia care au făcut acestă vastă analiză au născut Franţa campioană mondială după umilinţa cu Bulgaria, Germania campioană mondială după ruşinea de la Bucureşti. Pare complicat? Credeţi că lui Saligny i-a fost uşor să facă celebrul pod pentru o naţiune care abia se ridica din noroi?
Oamenilor de stat din Marele Război le-o fi fost uşor să transforme o ţară care rămăsese în 1918 cât o nucă în ditamai bostanul doi ani mai târziu? Marile proiecte sunt complicate. Din fericire, ele încep cu un lucru simplu. Să afli cine eşti şi ce vrei.
Surpriza din cutia cu goluri
Cine suntem noi nu ştim pentru că nu avem onestitatea să aflăm. Amestecăm eroii şi netrebnicii într-o magmă care naşte lehamite şi dor de ducă. Cei care salvează vieţi pe salariu şi cei care iau şpagă pentru a-ţi îngădui să trăieşti, cei care îşi manifestă credinţa fără să nege ştiinţa şi cei care spun din amvon că Iisus nu purta botniţă (mască).
Neputând noi face asta, totul se duce de râpă din start. Iar în fotbal e la vedere, e la mintea cocoşului, e un joc şi nu-ţi trebuie multă şcoală clasică. De aceea, după ce ne răcorim bine, putem începe de la statistici. De la numere. Să vedeţi surpriza naibii!
Necredinţa evlavioşilor
După acest epocal 4-0 suntem comparabili cu nordicii la: atacuri periculoase, pase reuşite, procentaj de pase reuşite, cornere, lovituri libere. Ireal! Păi cum se poate ca tot restul jocului să fie echilibrat şi numai acţiunile din faţa porţilor să stea într-o asemenea disproporţie?
Cum de ei au fost limpezi în zona critică iar noi atât de încâlciţi? O să spuneţi că n-avem valoare, însă şi asta e o consecinţă, nu o cauză. Suntem oare mai proşti ca sârbii, croaţii, polonezii, africanii driblând printre gloanţe sau sud-americanii crescuţi prin favele? Nu. Dar ne lipseşte o calitate decisivă: credinţa în noi.
Spaima de moarte: îndrăzneala de a fi
Rădoi nu pricepe cum la antrenamente jucătorii sunt lei, iar pe teren, miei. O frică teribilă îi cuprinde şi îi destramă. Polonezii, spaniolii, islandezii, norvegienii au înţeles că românii sunt nu fotbalişti slabi, ci oameni slabi. Oameni cărora fiinţa interioară li se dărâmă sub presiune. Aşa că au făcut – ce credeţi? – presing. Le-au luat oxigenul.
Fotbaliştii români sunt mai buni decât au fost la Reykjavik şi Oslo. În anumite situaţii fericite îşi pot învinge chiar şi frica. Numai că în miezul fragilităţii interioare stă otrava cea mare: frica de succes. Când nu ai reuşite generaţii la rând îţi intră în genă.
Jucătorii vin la lot cu monştrii personali, căpătaţi în societatea mare şi în cea mică a profesiei. O vreme reuşesc să-i ţină ascunşi, îi machiază, îi fardează, ba chiar fac să se creadă că aceste fiare vor devora adversarii. Dar primul gât la care sar e al lor. Pentru că e cel mai moale.
Jocul de-a capul
Cum facem să construim încrederea în noi e un uriaş proiect. De ce nu reuşesc ai noştri în străinătate? De ce nu reuşesc aceşti „copii supertalentaţi”, cum îi numeşte Hagi? Pentru că, din nefericire, nu sunt dotaţi cu tot ce le trebuie pentru a reuşi. Fotbalul nu ajunge. Fotbalul e şi el o consecinţă. Râdem de fotbalişti, fie.
De fapt, râdem de noi, de ceea ce ne-am făcut în aceşti zeci de ani nouă înşine. Doar că la fotbal se vede mai rău. Pentru că oamenii ăştia au un tricolor pe ei, ca o ţintă. Nu ajută să ne uşurăm de frustrări în capul lor. Însă şi capul lor trebuie să înţeleagă că are o problemă. Gravă. Iar alte capete, luminate, ar trebui să-i ajute să o rezolve. Dar le avem?