Statuia goală

E important cu ce rămînem după acest Euro. Şi mai ales cu cine A fost? L-a văzut careva? Orişicum, e greu de ratat. După semifinale se expandase cît toată planeta. Spaniolilor le-a promis că le dă patru. Eu m-am temut […]

E important cu ce rămînem după acest Euro. Şi mai ales cu cine

A fost? L-a văzut careva? Orişicum, e greu de ratat. După semifinale se expandase cît toată planeta. Spaniolilor le-a promis că le dă patru. Eu m-am temut chiar şi de două. Două palme straşnice peste figura „tătucului” Cesare. Aşa, ca să nu uităm că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. N-a fost cazul. Prandelli e şi el om, are o familie. N-a riscat să-l schimbe şi uite aşa squadra a cărat un mort în cîrcă tot meciul. La final, mortu’ a trîntit şi a bufnit, apoi s-a dus să pedepsească niscaiva mobilă la vestiare. În vremea asta, căpitanul Gigi, purtînd un zîmbet trist, dădea mîna lui imensă cu Iker. Iar Pirlo plîngea. Bine, mai tîrziu a plîns şi Balotelli. Nu l-am crezut o clipă. „Creierul” lăcrima pentru imensa ocazie irosită. Pentru umilinţă. Pentru Italia. „Muşchiul” se storcea de apă pentru că a ratat prima pagină. Dar nu-i deloc aşa. Un asemenea personaj nu ratează nimic, niciodată. Prima pagină e făcută pentru el. Şi cu cît e mai rău, cu atît mai bine.

De ce? De ce nu Pirlo? Sau Casillas? De ce Peter Sagan îşi umflă muşchii a la Balotelli cînd cîştigă prima etapă a Turului Franţei, de ce un japonez obscur face la fel, iar un puşti de zece ani nu ştie decît un nume atunci cînd îl rogi să-ţi indice un jucător din naţionala Italiei? De ce pulsează pînă la greaţă imaginea electronică a unui superfigurant, de ce toţi îl leagănă, îl alintă, îl apără, îl cauţionează la nesfîrşit? Ce-a greşit lumea întreagă faţă de acest cetăţean de 21 de ani astfel încît să-i suporte aplaudînd toate prostiile? Zile întregi am citit uluit cum Gazzetta Dello Sport făcea un caz naţional dintr-un simplu scărpinat al juniorului. Dar uitaţi-vă la Italia! Ce jucători, ce luptători! Ce scrîşnet comun la asalt! Cîtă ştiinţă şi cîtă sudoare pentru a ajunge în finală!

Băieţaşul, e drept, a avut trei minunate execuţii. Talent instinctiv. Dar cînd Ramos i-a pus o mînă în ciuf s-a terminat. Italia a rămas părăsită. Glonţul ei de argint a făcut fîs. Pentru că s-a bazat pe-o toană. Pentru că a crezut că un puşti teribilist poate fi salvatore della patria. Şi pentru că multe altele.

Nu, Mario, nu sîntem invidioşi pe fizicul tău, crede-ne! Pur şi simplu sîntem îngroziţi că acel copil pe care l-ai ţinut de mînă ieşind ultimul din tunel ca să arăţi că eşti unic, el sau juniori de naţională se vor lua după tine şi vor pretinde ca după un gol, două să nu mai respecte nici o regulă, nici o persoană, incluzind-o pe a lor. Iar noi să facem mii de emisiuni întrebîndu-ne: de ce? Pe bune, e greu.