Abuzurile din spatele medaliilor
Povestea tristă care se întâmplă numai altora. Ieri, în America, azi, în Franța. La noi, tăcere

Angie are 13 ani. Frederique are tot 13. Elisabeth are 14. Corinne are 15. Magali are 14. Beatrice are 14. Virginie are 15. Isabelle are 14. Cristophe Millet are 33 ani.
„Ajungeam în saună, spune Beatrice. Îşi dădea jos prosopul. Era în erecţie”. „Ai mai văzut un bărbat dezbrăcat?, mă întreba.” „Nu eşti vreo fandosită”.
„Pretextul era că trebuie să ne decontractăm la capătul zilei (de antrenamente – n.r.). Ne întindeam pe burtă, îşi punea picioarele în jurul nostru, după care începea să ne maseze picioarele, apoi aductorii, apoi sexul”, povesteşte Elisabeth. „Apoi mă trăgea către el, continuă Frederique. Îi simţeam sexul. Încercam să mă eliberez. Încerca să mă penetreze, mă zbăteam”.
Oroarea în formă continuată
Mărturiile colectate de „L’Equipe” despre agresiunile sexuale ale antrenorilor din patinaj şi înot asupra minorelor pe care ar fi trebuit să le ducă spre glorie zguduie sportul francez. Sub presiunea ministrului Roxana Mărăcineanu şi a mai multor asociaţii, preşedintele federaţiei de patinaj a demisionat, scrâşnind din dinţi. Fost sportiv de mare performanţă, Didier Gailhaguet a închis ochii şi l-a reintegrat pe Millet în sistem, deşi faptele fuseseră expuse şi antrenorul condamnat la închisoare cu suspendare. De fapt, aici e miezul acestor afaceri sordide: privirea în altă parte, spiritul de clan, moravurile unei societăţi închise care e gata să calce în picioare destine pentru a-şi păstra statutul şi privilegiile. Vinovăţia victimelor este povestea veche a celei de a doua crime: cea a strivirii vocilor după strivirea trupurilor. Şi-apoi oroarea te ajunge din urmă.
Doar la ei, nu?
Sunteţi uimiţi? Şocaţi? Bulversaţi? Sau poate că ridicaţi din umeri şi vă spuneţi: „francezi perverşi!”. Credeţi că ar trebui să ni se strângă inima şoptindu-ne „dacă o fi şi la noi?” sau să mergem mai departe ca şi cum am trăi în cea mai bună dintre lumi, aici, pe plaiurile binecuvântate mai ales de necuvântătoare?
Într-un material aspru, „Sportul francez scăpat de sub control”, Le Monde se adresează tuturor, nu doar celor de acolo. Pentru că sportul, ultima dictatură globală a lumii când e vorba de autoreglare şi autoinvestigare, e acelaşi peste tot, la Kim şi Klaus, la Vladimir, la Donald şi la toţi acei Mickey Mouse care ne promit aur lăsând în urmă munţi de zgură şi suflete zdrobite. Ştiu, gloria nu vine altfel. Aşa zic ei.
Mecanica subteranelor
„Prea des sistemele sunt zăvorâte. Candidaturile unice sunt frecvente, abaterile sunt rar sancţionate. Inexistent în interiorul federaţiilor, controlul nu e exercitat nici de minister, deşi acesta e principalul creditor”, se scrie în articolul prestigiosului cotidian. Vă sună cunoscut? Logica „prieteniilor” e revelată ca motor al unui status quo care înăbuşă şi performanţele, şi tentativele de condamnare a agresiunilor asupra sportivilor. „În calitate de ministru am fost adesea şocată de o formă de aroganţă a anumitor federaţii, mai ales a celor importante, mărturiseşte Chantal Jouanno. Mi se spunea: „Miniştrii se schimbă, dar noi rămânem”.”
Baronii în trening
Sistemul autoperpetuării e simplu şi funcţionează oriunde: împărţind favoruri, deplasări plătite, preşedinţii de comisii şi diverse ajutoare, şefii supremi îşi asigură un număr suficient de fideli care să îi voteze zeci de ani indiferent de scandaluri şi rezultate. Când pleacă, mai sus, la forurile internaţionale, sau mai jos, la doi metri sub pământ, au grijă să lase moştenitori, ca pe vremea Capeţienilor. Şi toată lumea o duce bine. Mai puţin sportul în sine şi agresaţii care sunt sufocaţi sub greutatea acestor „baroni în trening”.
Anosmia salvează România
În Franţa, o expunere enormă a fost posibilă la izbucnirea unor cazuri grave de abuz. Se lasă, în cele din urmă, cu demisii, condamnări, legi şi reguli. La noi, revelaţiile Gazetei Sporturilor despre agresiunile din judo sau uriaşa cantitate de sportivi dopaţi de la haltere nu au dus la nicio măsură reală. Toţi sunt bine mersi, la post, întăriţi de susţinerea mai-marilor sportului. În Franţa, un ministru de origine română a pornit un asalt salutat până şi de presă. La noi, străinii de umanitate continuă să trăiască în alte epoci, în care biciul şi căluşul pe gură erau acoperite de mareea de medalii. Acum, când apele performanţei se retrag, apar cadavrele de pe fundul albiei. Cât vom putea trăi cu o mână la ochi şi alta la nas?