Cîteodată mai cîştigă şi oamenii

O bătălie epică între carne şi metal

Un teritoriu pustiit. Un pămînt al epavelor terestre. Un loc al carcaselor şi al deriziunii. Undeva. Acolo unde morţii sînt omorîţi încă o dată, vorba lui Sven Hassel. Deasupra pluteşte, flămîndă, perfecţiunea. Maşinării […]

O bătălie epică între carne şi metal

Un teritoriu pustiit. Un pămînt al epavelor terestre. Un loc al carcaselor şi al deriziunii. Undeva. Acolo unde morţii sînt omorîţi încă o dată, vorba lui Sven Hassel. Deasupra pluteşte, flămîndă, perfecţiunea. Maşinării impecabile, sofisticate şi inteligente scormonesc cu ochi de lumină măruntaiele unei omeniri torturate de spaima inevitabilului: anihilarea întregii specii umane de către absolutul creaţiei omeneşti. Roboţii. Sîntem în plină serie Terminator. Vlăguiţi, hăituiţi, temători şi de propria umbră, rămăşiţele populaţiei care odinioară stăpînea planeta se tîrăsc prin văgăuni încercînd să reziste. Cîteodată, chiar să contraatace. Niciodată în spaţiu deschis. Niciodată fără a beneficia de efectul surprizei. Aşteaptă tremurînd în tranşee, camuflaţi, prefăcîndu-se morţi şi-apoi lovind fulgerător, distrugînd sau fiind distruşi, dar niciodată predîndu-se. O bătălie apocaliptică împotriva coşmarului absolut: produsul perfect s-a întors împotriva celor care l-au creat. Speranţă de viaţă: zero.

John Connor, eroul umanităţii în lupta cu roboţii, are o viziune. Omul va putea învinge, în cele din urmă, ceea ce el însuşi a creat. Dar pricepe că are nevoie şi el de un robot pentru a da muşchi rezistenţei. Scriptul e perfect. Di Matteo, fragil precum personajul lui Cameron, a înţeles exact, aşa cum o făcuse mai îndărăt maestrul Jose. Atît că el are de înfruntat varianta upgradată de Terminator, celebrul T-1000 care se reface din propria cenuşă. Indestructibil. Aşa se zice. Di Matteo a văzut însă filmul pînă la capăt. Schwarzenegger-ul lui a avut tăria fierului şi perseverenţa omului. A căzut de o mie de ori şi s-a ridicat de o mie unu. A plasat bomba care a explodat în plin, apoi, ca în film, a lovit la moale şi la tare pînă cînd, franjuri, a mai trăit să vadă că ai săi au supravieţuit. Hasta la vista, Messi! Bang!

Există continuarea. Di Matteo a văzut şi seria precedentă a acestui film, în care compatrioţii săi nu s-au camuflat destul de bine, au vrut să joace cinstit cu roboţii şi au ars în flăcări. Au murit frumos, cei de la Milan, dar au murit. Di Matteo nu vrea să moară. Ştie continuarea. Tranşee. Bunkere. Defense, defense, defense!, aşa cum cerea cu ultimele puteri căpitanul căprioarelor, Francois Pienaar, în ultimele minute ale finale istorice cu blindajul maori. Totul e istorie. Depinde cine o scrie. Di Matteo ştie că trebuie, precum John Connor, să se proiecteze în viitor pentru ca să rescrie trecutul. E conştient că şansele lui n-au crescut cu o unghie. Şi îi trebuie un Drogba varianta remasterată. Dar mai ştie ceva esenţial. Că roboţii nu pot fi mai buni. Absolutul nu suportă ameliorare. Întotdeauna asta a fost şansa oamenilor. Incapabili de perfecţiune, au avut mereu marjă de progresie. Şi avantajul suprem de a se şti mai slabi.