Aşteptând o altă Românie

Ceea ce frapează este gradul de neasamblare a echipei, în ciuda săptămânilor de pregătire

La Mondialul de handbal fete, echipa noastră a luat startul ca un alergător cu şortul în vine. A continuat cu şireturile desfăcute şi cu sudoarea intrându-i în ochi. Printre picături a sprintat, de bine, de rău, către un mâine incert. În care credem cumva pentru că suntem disperaţi să credem în ceva.

Deruta ca regulă

Bizar organism, această echipă! Adesea jucătoarele s-au comportat de parcă se întâlniseră prima dată în viaţa lor la sală, chiar înainte de meci. Neagu dribla pe loc şi aşeza cu mâna câte o jucătoare ca la antrenament, Perianu se uita disperată după o coechipieră liberă, Pintea era adesea invizibilă în ciuda gabaritului impresionant. Pase în braţe, în glezne, în palmele adversarelor, aruncări ca la concursurile de la bâlci, în plopi.

Buddha Tomas

Şi la capătul acestor reprezentaţii care te îngheaţă vine discursul de sorginte budistă a lui Ryde, invariabil început cu o plecăciune pentru adversare şi continuat cu speranţa că mâine va fi mai bine. Petale de trandafir cad din tavan, mirosul e de beţişoare parfumate. Ryde şi handbalistele tricolore ne învaţă calea suferinţei şi a bucuriei de a exista, indiferent de rezultat. E o spălare pe suflete. Poate şi pe creier.

Alibiul Corona Brașov

Dar da, această echipă a României poate avea viitor luminos! În puţinele spărturi prin norii groşi am întrevăzut posibilitatea unui soare. Dar şantierul e enorm, şi cine spune că prezenţa braşovencelor suspendate pentru dopaj ar fi dus la rezultate mult mai bune se păcăleşte sau vrea să păcălească. E un alibi de care tare ne-am lipsi. Asta dacă vrem să ne facem bine. Ceea ce frapează este gradul de neasamblare a echipei în ciuda săptămânilor de pregătire. Şi aruncarea unor jucătoare în meciuri ca mieii în calea lupilor.

Senzația de inadecvare

Cazul Polocoşer, altfel handbalistă cu potenţial, e şocant. Incapacitatea ei actuală de a-şi coordona gesturile şi de a citi jocul adversarelor a dus la 10 (!) eliminări de două minute, multe absolut inutile, precum cea din începutul meciului cu Rusia. E aproape imposibil să ţi se întâmple în chiar primele minute de joc, când de obicei se dă „galben”, dar la noi s-a putut. De aici senzaţia de inadecvare, de junioare în luptă cu senioarele. Junioare nu ca vârstă, atenţie!, ca reprezentare colectivă.

Am văzut multe echipe ale României, dar niciuna aşa, care să te înspăimânte şi în acelaşi timp să te lase să speri că, după o mie de mile, ar putea într-o bună zi să funcţioneze bine de tot. E ceva ascuns adânc în aceste fete care merită mai mult decât un psiholog, merită chiar un antrenor.

E suficient că ele se simt bine cu el?

Nu trebuie râs de Ryde. Dimpotrivă, sunt de apreciat sinceritatea lui şi capacitatea de autocritică, rare pe la noi. Doar că ceaţa groasă din jocul României n-are alt părinte. Iar apărarea, ceea ce poţi antrena câineşte când n-ai alte arme, a funcţionat doar două-trei reprize în cele patru meciuri care au contat. E dezolant de puţin. Nu contest că jucătoarele s-ar putea simţi bine cu el. Dar am vrea să ne simţim şi noi mai des bine după meciurile lor. Pentru cine jucăm noi? Pentru noi! OK, dar s-o ştim şi noi. z