Priviţi ce a mai rămas din sport!

Mondialul de handbal fete a început cu un pumn în plex. Şi e doar unul din seria de lovituri pe care le tot încasează sportul românesc, uitat în drum de un popor care fie îşi părăseşte ţara, fie se luptă biblic cu hidrele lăsate moştenire de comunismul născător al epocii medaliilor de aur

Un pic de istorie olimpică. În 1976 am luat ochii lumii cu Nadia, prinţesă concepută în viscere totalitare. Patru ani mai târziu, la primul boicot, urcăm pe 6 la medalii. În ’84, fără blocul comunist, ne plasăm pe un fantastic loc 2, după SUA. Uzina de medalii duduia: 53 în total, 20 de aur. Melinte, Cuşmir, Puică, Ivan, Kati Szabo, Lipă, Nicu Vlad, Draica. Lumini şi umbre.

Cum am ajuns la acest seppuku?

În ’88, la Jocurile reînfrăţirii între popoare şi ale paradisului substanţelor coborâm un pic, până pe 8. Şocul ’89 se resimte la Barcelona şi Atlanta. Locul 14, de două ori. Cu ultimele rezerve de combustibil lăsate de tovarăşi tresărim la Sydney, locul 11 cu 11 medalii de aur. Gimnastica, atletismul, canotajul şi, surpriză, înotul sunt stâlpii înfipţi într-o bază care se corodează. Apoi cădem, din ce în ce mai adânc, în întuneric. 16 ani mai târziu suntem între Bahrein şi Indonezia în ierarhia pe medalii. Adică nicăieri. „Mâine” e Tokio. Cum am ajuns la acest seppuku?

Când sistemul moare…

Suntem nervoşi şi trişti după „cel mai slab meci văzut vreodată”. La Mondialul japonez am luat o bătaie soră cu moartea de la Spania, aceeaşi ţară care cu 27 de ani în urmă ne scosese handbalul din cap la băieţi. Spania e, ca şi România, o fostă ţară totalitară. Drept, dictatorul lor sfârşise cu ceva mai mult de zece ani înaintea „celui mai iubit”. Putem măsura azi distanţa dintre cel două ţări prin volumul imigraţiei româneşti şi kilometrii de autostradă. Culmea e că pe Franco, spre deosebire de Ceauşescu, l-a durut undeva de sport. Un prost. N-a ştiut ce promo bun al unui sistem rău e sportul. Sigur, când sistemul moare, promotorii lui rămân pe drumuri.

E timpul să o recunoaştem: în acest moment România nu are nevoie de sport. Degeaba ne supărăm pe fetele handbalului, pe Ryde, pe Dedu, pe toţi. Nu că n-au vină, dar cui îi pasă? Această ţară, prin aleşii ei, a decis că palmele sunt bune doar la aplauze, nu la săpat. Aşa că oamenii sportului, cu ştiinţă sau din neştiinţă, sapă de unii singuri, în general propria groapă.

Ăsta e statul paralel

Nu mai avem gimnasică, nu mai avem atletism, înotul s-a întors de unde venise, iar canotajul se zbate patetic. Nu suntem capabili de sport organizat. Tratamentul la care e supus sportul miroase a miştocăreală. Fostul ministru a luat nota 2,75 la primul examen de titularizare, actualul a spus că prioritatea e construcţia stadioanelor şi derularea bună a Euro 2020. Ştiţi cumva ce alt eveniment important mai are loc la anul, copii?

Performanţele, câte vor mai fi, sunt rezultatul unor proiecte „de apartament”, aşa cum se întâmplă cam totul pe aici. Ăsta e statul paralel, nu cel pe care îl tot fluturau triştii de până adineauri: oamenii care mai ţin un mic steag pe cont propriu. În rest, dacă statul socialist nu mai organizează sportul, nu o mai face nimeni. Atât putem. Atât vrem. Sayonara!