Momentul

România, după alegerile prezidenţiale, o ia de la capăt, ca un Sisif balcanic care trebuie să împingă bolovanul legat la ochi şi cu chiloţii căzuţi în vine. Tot aşa şi fotbalul

OK, o luăm iar de la capăt, chiar dacă de atâtea ori nu am văzut capătul. Ne străduim să avem speranţă, ceea ce în sine e o performanţă. Condiţia ca să ajungem undeva e să nu mai facem prostiile trecutului. Să nu dormim. Să nu ne scârbim. Să începem să fim o singură ţară, nu două, trei sau mai multe trăind în secole diferite şi vorbind limbi diferite.

În curând vom fi trăit tot atâţia ani în comunism ca şi în post-comunism. De aici frica e că nu vom putea fi niciodată altfel. 1990, 1994. Iliescu preşedinte, „Hagi, preşedinte!”. De atunci balansăm ca la bâlci, când sus, când jos. Serviciul mişcarea bolovanilor, vorba lui Tomiţă.

O luăm iar de la capăt
La fotbal suntem unde suntem şi cu ţara. O luăm iar de la capăt. E acum un moment rar în care a spune adevărul e echivalent cu a scoate aur pe gură. Adevărul despre cumetrii, despre dezamăgiri, despre greşeli, despre limite, despre responsabilităţi. Despre valoare. Putem? Nu cred. O văd în fiecare zi. Dacă vine domnul Rădoi sunt convins că vom avea rezultate foarte bune la naţională. Cam asta a spus Cicâldău. Tocmai marcase o bijuterie de gol.

Dar vorbele au căzut ca plumbul. Acest gen de „căldură în gură”, de spaimă de a rosti adevărul – că rezultatele „foarte bune” ne sunt la fel de accesibile ca planeta Venus – chiar şi atunci când subiectul e un om autentic şi inteligent ca Rădoi, e primul pas spre o nouă ratare. Iată rezultatul unei îmbăieri zilnice în butoiul vorbirii corect politice, necontondente, ecumenice, de tămâiere (exceptând cazul în care vorbitorul e atacat direct sau dacă are un interes grav de clan).

Să nu deranjăm!
Nici măcar acum, imediat după bătăile grave luate de la Suedia şi Spania, cei mai mulţi oameni de fotbal nu au curajul să spună apăsat că suntem pe butuci şi că, deocamdată, noua generaţie care ne-a luminat orizontul la U21 e o cruntă dezamăgire. Să nu deranjăm! Să nu facem valuri! Batista pe ţambal. Acesta e marele blat naţional pe care îl orchestrează fotbalul. Decât un adevăr dureros care să mişte lucrurile mai bine o legănare blândă de mici observaţii critice imersate într-o grijă maximă de a nu atinge pe cineva şi o hipetrofiată încredere în ziua de mâine.

Votăm pentru „niciodată”
Ca şi România în mare, România fotbalului e încă prizoniera limbajului dublu (căci în privat ne dezlănţuim!) moştenit din comunism şi dat mai departe. Atât de rea e această ipocrizie încât poate că prioritatea ar trebui să fie întărirea muşchiului atrofiat al sincerităţii înaintea celui al piciorului de şut.
„Acum ori niciodată”. Cât de inspirat a fost Andrei Mureşanu! Coşmarul nostru e acela de a sta faţă în faţă cu adevărul, cu rezolvarea imediată a unei crize, cu „acum”. Incapabili să spunem pe şleau ce gândim şi să acţionăm în consecinţă, cu toate riscurile, votăm pentru „niciodată”.