Marea păcăleală

Degeaba ne-am umflat, am crezut, am dat exemple, am suflat în pânze moarte, Degeaba. N-am avut nicio şansă. Niciuna. Nu acum. Dar ştiţi când am avut, vă mai aduceţi aminte?

Când a aterizat la Bucureşti, Janne Andersson, cu faţa lui enervantă şi superioară, şi-a pus două dorinţe, care de fapt erau una singură: să nu mai vadă un fotbal de Hawaii şi să nu aibă parte de un meci de handbal.

Nu voia, carevasăzică, un meci spectaculos, dar imprevizibil, cu o succesiune rapidă de la o poartă la alta. „Aşa cum a fost la Solna”, a numit el referinţa. Lui Janne îi era frică de dezordinea fotbalului din care poate ieşi orice. Ei bine, da, aşa am fi avut o şansă. Acolo am avut o şansă.

În chiar primul meci din grupă, după o iarnă plină de frustrări (ah, prostia aia cu golul care ne mai trebuia cu Muntenegru!) şi de speranţe, căci alături de Contra eram pro-fotbal entuziast. Ocazia era de aur, propice pentru un hold-up, în deplasare cu o contracandidată.

Nu trebuia să câştigăm neapărat. Eram liberi să visăm şi să scoatem un rezultat care să stea mai apoi ca un ghimpe în coasta adversarei pe tot drumul preliminariilor. Şi care să dea un semnal de spaimă pentru celelalte. Meciul acela, revedeţi statistica lui, a fost echilibrat. Pase, posesie, şuturi, tot. Cu o sfertfinalistă mondială! Totul a fost bine, în afară de rezultat. Ne-au bătut cu 2-1.

Înfrângerea aceea pe noi ne-a urmărit până la capăt şi a ajuns să ne pună cu spatele la zid. O mai spun o dată, şi încă o dată, la infinit: nu avem forţa de a câştiga meciuri decisive, fraţilor! Avem o echipă mică. Iar cei mici trebuie să fie isteţi. Să nu rateze ocazii.

Trebuie să-şi pună deoparte grăunţe precum un hârciog. Dar pentru asta nu trebuie să se lase în voia spusei lui Scarlett. Nu, pentru noi, mâine nu e o altă zi. Mâine e prea târziu.

E just să scoatem cuţitele acum, să ne aducem aminte de toate păcatele lui Contra, de toate limitele jucătorilor, de conturile lor cu atâtea şi atâtea zerouri şi de al nostru, etern pe zero. E vremea răfuielilor, a intereselor, a găştilor – cine îl acuză pe selecţioner, cine îl apără, cine îi e naş, cine îi e fin, cine nu îi e nimic.

Meseria asta în care e invocat patriotismul trece pe la casierie. Iar noi rămânem cu bancurile. Precum poza virală cu o grămadă de telecomenzi aliniate deasupra cărora scrie: Au sosit biletele pentru Euro 2020! Ne bălăcim ca să ne răcorim, e legea unei jungle în care dacă ei ar fi fost lei, ne-ar fi mâncat. Aşa, îi păpăm noi, cu fulgii lor de găini împuşcate cu tot. Dar…

Poate la următoarele preliminarii îşi vor aduce aminte să joace primul meci ca şi cum ar fi ultimul. Să nu aibă nimic altceva în minte. Să nu mai auzim iar tâmpenia aia cu „E timp să recuperăm, preliminariile sunt lungi”. Nu. Pentru noi sunt scurte.

Se termină chiar când încep. Nici aşa nu avem multe şanse. Dar măcar ne aşezăm la locul nostru. Acela de hoţi de puncte la drumul mare. În păduri cu noi!