Daviduţă şi Goliathsson?
„Nicio şansă, nu?...” Optimismul e ca iarna asta care nu mai vine

Pe stradă, prin mall-uri, pe oriunde, iluziile cad ca frunzele moarte. Întrebând cu multe puncte de suspensie, oamenii vor totuşi să li se infirme sentimentul unui sfârşit. Al unui alt sfârşit. Să le spună cineva că nu e aşa, că va fi un miracol, încă unul, ca atunci când eram mici şi adulţii scoteau bomboane din buzunare ca nişte magicieni. Habar n-aveam de unde le aveau. De puţine ori făceam ceva ca să le merităm. Existau pur şi simplu. Închideam ochii, îi deschideam şi acolo erau! Apoi am crescut şi lumea a început să arate atât de rău că visăm în continuare la gratuităţi. Cum au fost cele ale CFR-ului. Cum vrem să fie cu Suedia. Şi apoi cu Spania. Şi apoi, ce?
Etajul superior
Am dansat o vară, acum am obosit. O naţională de tineret ne-a readus zâmbetul şi ni-l ţine încă sus, aproape forţându-ne să credem că se poate. Dar e ca la ardelenii/moldovenii/oltenii care merg la Londra şi sunt urcaţi într-un autocar cu două niveluri. Ăia de jos se distrează, ăia de sus sunt morţi de frică. Pentru că ei n-au şofer. Trecuţi la etajul superior, băieţii buni au luat loc pe scaunele groazei. La echipa mare a României au fost contaminaţi de spiritul crispării şi al neîncrederii. „E alt nivel”, ni se tot spune. Serios? Dar pentru alţii pe care îi băteam la U21 nu e? Ălora li se injectează ceva?
Scriem unitate ca să nu scriem frică
Sau e doar despre a crăpa definitiv cultura păguboasă a şoricelului din moalele cerebelului care îi ronţăie de spaimă pe dinăuntru şi li se uşurează în vintre cu jet de spaime? Federalii au pus o întrebare la panou: ce ne trebuie ca să batem Suedia? Tipii au scris „unitate”, „determinare”, „forţă” etc, bla, bla. De fapt, un singur lucru: spiritul U21.
Kung-fu în poartă și surfer în atac
Nu e un om al naţionalei lui Contra care să aibă motive să facă pe el înaintea meciului cu Suedia. Tătăruşanu e un maestru kung-fu zen, Rus şi Nedelcearu vin braţ la braţ din bătăliile verii, Benzar e trecut prin multe, Bancu e supracalificat la locul de muncă, Marin şi Hagi sunt din cultura nouă în care cerul e limita (doar să ridice un pic capul din pământ), Stanciu e european deja, Mitriţă e ca un surfer la Pacific, Coman deţine tupeul colosal al unuia care are ceva de demonstrat lumii, Deac e solid ca o stâncă, Puşcaş n-are complexe, Keşeru e un munte de experienţă. Iar Budescu şi Alibec, de o fi să joace, au o „nesimţire” care te îngheaţă.
Puterea de a te uita în ochii adversarului
Nu e deci nici un David contra Goliat, nu de alta, dar nu ne-ar sta bine să ne bazăm pe povestea biblică. Întrebarea e dacă toţi aceşti băieţi vor şti să creeze împreună o altă naţională? Din capul lor. Din inima lor. Suedia e o echipă bună, dar fotbalul, şmecherul, te lasă să baţi fără a fi cel mai bun. Dacă îi arăţi că nu uzi chiloţii. Că poţi să te uiţi în ochii adversarului şi să-i spui: „Azi te bat”. Şi chiar să crezi asta, total. Niciun miracol. E o poveste veche de când pământul.
După care, într-o bună zi, va trebui să ne apucăm de fotbal.