Tour d’amour

Cea mai frumoasă cursă dintre câte s-au inventat a fost fix aşa: cea mai frumoasă

Faţa de culoarea cafelei prea bine prăjite contrastează puternic cu tricoul de un galben topit, rupt parcă din soarele care a coborât sfâşietor de frumos peste Câmpiile Elizee unde, ştim, ajung vitejii şi virtuoşii. După ce mor. Şi, da, orice sfârşit e o mică moarte.

Ritualul crucii

Abia coborât de pe bicicletă după ultima linie de sosire, băieţelul care tocmai a devenit centrul universului cade în braţele unuia încă şi mai mic decât el. Pare întâlnirea unui trib descoperit printre fruzele aurite care împodobesc palatele Parisului. Băieţelul mai mare, Egan, se uită în ochii umezi ai fratelui mai mic şi îi ia capul în mâini ca pe cel mai preţios lucru din lume. Îl sărută pe frunte vrând parcă să absoarbă toată emoţia care îl scufundă. Şi atunci, cel mic îi desenează cu degetele pe piept o cruce. Vine rândul unei fete micuţe, Xiomy, logodnica. Un sărut. Şi acum Egan e cel care pune, pe tot torsul ei, o cruce făcută din aer.

Lumina

Sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în Franţa milioanelor de monumente, de opere de artă şi de construcţii ale umanităţii. Câţiva oameni simpli, aflaţi în miezul lumii, se poartă firesc, de parcă tocmai au încheiat o zi de muncă în aerul puţin al Zipaquirei, la 2.700 de metri deasupra nivelului mărilor, oraşul în care şi-a făcut liceul Gabriel Garcia Marquez. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fructele acestei zile. Poţi fi sau nu credincios, simţi cum te invadează o lumină. Şi vrei să o păstrezi. Vrei să crezi. Vrei să crezi că oamenii pot fi minunaţi.

Another chance to see the emotional scenes as @EganBernal crossed the line and greeted his family 😍 pic.twitter.com/qNR4qRcfkC

— Team INEOS (@TeamINEOS) July 28, 2019

În Buclă, fără nicio etapă

Egan Bernal e omul singularităţilor. Cel mai tânăr învingător al Turului Franţei de la (ceea ce sperăm să fie) Ultimul Mare Război încoace. Primul columbian care reuşeşte asta. Primul ciclist încununat la Paris care a vrut să fie jurnalist. Unicul în vremurile moderne care a câştigat Turul fără să câştige vreo etapă şi care nici n-a strălucit la contratimp, pasajul obligatoriu al oricărui campion din Marea Buclă. Atunci cum a reuşit? Printr-un concurs fericit de întâmplări, deşi deloc întâmplător. Am trăit cel mai frumos Tur după ani de dominare searbădă a unora sau altora, după ediţii la rând de scenarii scrise parcă de copywriteri în suferinţă de idei.

Despre eroisme și sacrificii

A fost un Tur care a plesnit din toate încheieturile, mereu. De la o accelerare într-un sens giratoriu până pe pantele măturate de grindină, tot timpul s-a întâmplat ceva care ne-a ţinut cu sufletul la gură. Am crezut chiar că inimaginabilul e posibil, adică un francez să câştige turul propriei ţări. Am avut un crist ciclist, coborât de pe bicicletă ca de pe o cruce, Pinot, cel care ne-a reamintit că acest sport e, încă, despre eroisme şi sacrificii care vin din alte epoci. Am avut un Alaphilippe care a fost ca un Tintin în cea mai nebună aventură, îi lipsea doar Milou, căţelul. Până când, cu saliva curgându-i până spre pământ, s-a predat. Să v-o spun pe cea dreaptă, e cel mai bănuit de dopaj. Dar cât am visat la vremurile astea, când tipul cel mai suspect să termine pe 5!

Oameni fără monștri

Aşa a câştigat, fără mare strălucire, Bernal. Pentru că nu se putea altfel, într-un Tur care a avut mai mult adevăr în el decât orice pedală dată pe munte de Armstrong. Nu a strivit cursa, a fost doar un pic mai bun decât ceilalţi. Momentul lui de glorie a fost „zborul” de pe Iseran, la 2.770 metri. Acoperişul Turului. Dar pentru el era ca şi când s-ar fi urcat pe un acoperiş din orăşelul lui.

La capătul acestui Tur cu oameni, nu cu monştri, fie ei şi sacri, simţi nevoia de a ridica ochii în sus şi de a mulţumi.