Descoperirea Americii

Fotbalul feminin vine nu prea repede în România, ci prea târziu

E o dezbatere care nu se mai termină. Şi nici nu trebuie, chiar dacă a ajuns la capăt Cupa Mondială. A câştigat America, această lume nouă, această Brazilie cu sâni pe tărâmul testosteronului, această năzdrăvănie. Pentru că ce altceva poate fi fotbalul feminin?

Sunt defecți francezii?

Faptul că L’Equipe, în plin Tur al Franţei, deschide ediţia de luni cu poza a două fete înstelate sărbătorind un gol al finalei cu Olanda şi continuă cu pagini întregi, în absenţa „găinilor galice” (nu aşa le-am numi în lumea noastră de macho-miştocari?), nu poate fi altceva decât un gest amplu de corectitudine politică. Cine se uită la gluma asta de fotbal?!

Nu ştiu, n-am date. Dar ştiu că în Franţa echipa lui Diacre a fost comentată cu aceeaşi amploare, seriozitate şi lipsă de condescendenţă ca şi aceea a lui Deschamps. De către televiziuni private, deci funcţionând după principiul pieţei, bănuiesc. Şi, dovadă a egalităţii reale, nu impuse, nu au existat subiectivisme de gen. Când era de criticat, jurnaliştii o făceau cu aceeaşi asprime ca în cazul băieţilor. Franţa-Nigeria a primit tratamentul acid al meciului Franţa-Danemarca de acum un an. Să mori de râs, nu?

În chiloți, dar nu la fotbal!

La noi lumea e împărţită. Unii dintre partizanii regulii câte unei echipe feminine pentru fiecare club din Liga 1 par mânaţi de dorinţa de „a da bine” sau de a nu supăra puterea, ceea ce e mai rău decât orice. Mai bine un răspicat: „Nu, pentru că nu îmi place”. Sau pentru că e cu forţa. Sau orice altceva. Dacă fotbalul feminin va fi primit doar cu ordin, el nu va depăşi statutul de breloc impus. O nouă păcăleală, adică o pierdere de vreme şi de viaţă. Dialogul real este cu cei care au chef să vadă fete în chiloţi oriunde, dar nu pe un teren de fotbal. Ca la început de secol trecut, unde stau unele dintre moravurile noastre. Sau care contestă estetica gestului, uitând în ce sport trăim.

Rolul comunismului

Comunismul a fost o oroare a cărei radioactivitate persistă, dar a avut şi iniţiative bune: a impus o egalitate între sexe pe care, sigur, societatea nu a asimilat-o total (tot din cauza otuzbirului), dar cu care a trebuit să se acomodeze şi, în anumite nişe, să o îmbrăţişeze. Prima rupere de tradiţie a fost Nadia. O zeiţă, nu un zeu. Fetele handbalului au fost campioane mondiale cu repetiţie într-o perioadă în care alte ţări cu pretenţii încă mai dezbăteau despre votul femeilor. În felul ăsta, prin canotaj, scrimă, atletism, gimnastică, înot, sportul românesc de mare performanţă a devenit unul preponderent feminin.

Mesajul lui Hagi

Astăzi stăm cu sufletul la gură la meciurile Simonei Halep şi la cele ale handbalistelor în timp ce strâmbăm din nas la ideea de fotbal feminin. Dar logica tocmai asta ne spune: cea mai bună şansă să obţinem vreo performanţă fotbalistică mare, în timp, ar fi pe mâna fetelor, nu a băieţilor. Şi pentru că, da, concurenţa e mai mică la ele. Asta e, că ne place, că nu ne place. Dar staţi să ajungem cu fotbalul doamnelor acolo unde e handbalul lor, să vedeţi ce-o să ne placă!

„Să vezi ce echipă de fete îmi fac!”, tocmai a zis Hagi. Na, sigur a zis-o la mişto… Sau nu?