Căderea

Începe curând un nou sezon. Se pleacă de la zero. Ştie cineva unde se duce Dinamo?

„Der Untergang” e filmul în care e tratată în cheie comică o criză de furie a lui Hitler din bunkerul berlinez atunci când află că nu mai există de fapt nici o armată germană în calea sovieticilor.

Tragicomedia

Isteţii din toată lumea au parodiat scena, epocală altfel, subtitrând-o cu texte care să se potrivească unei situaţii politice, sportive sau cine mai ştie de ce. Steaua, pe vremea când se numea aşa, e luată astfel peste picior. Şi dacă nu aţi văzut-o – deşi e greu de crezut că a scăpat cuiva – bănuiţi cine e personajul de care se râde cel mai tare. E de râs şi nu e, mai ales când foloseşti pe post de suport pentru o glumă un dictator din cauza căruia au murit milioane de oameni. Comicul vine tocmai din disoluţia solemnităţii tabloului filmic, aproape insuportabil în varianta originală, în contact cu o situaţie de Bulă. Umorul poate fi îndoielnic. Dar n-ai ce face. Lumea vrea să se distreze. E o epocă.

Hagitudosismul

Dincolo de bancurile cu Adolf, devenit frecventabil în diferite snoave, multe de nereprodus, povestea îngropării lui de viu sub Reichstag în ultimele lui zile, a demenţei accentuante de prăbuşirea accelerată a tot ce e împrejur, e una care poate fi regăsită în esenţa ei, fără a atinge, evident, nebuniile şefului nazist, în diferite păţanii ale unora sau altora. Atunci când te rătăceşti, când iei decizii proaste în cascadă, când nu mai asculţi de nimeni sau de prea mulţi şi judeci mecanic situaţii complexe, rişti să te zideşti, să nu mai vezi cerul şi să nu mai înţelegi realitatea.

E ceea ce se întâmplă, de exemplu, la Dinamo, pentru care orice om iubitor de fotbal, cu scaun la cap, ar trebui să sufere. Aici nu e despre partizanat, ci despre riscul de a pierde un stâlp al acestui sport. Dinamo a trecut de la o conducere dezastruoasă financiar şi moral la un soi de hagitudosism şi o izolare de tot şi toate care au dus la manifestările din ultimele zile.

Între vecie și vecernie

Sigur că fanii care agresează nu sunt de aprobat. În niciun fel. Dar tot ce s-a întâmplat în ultimul an e o nebunie care cheamă la nebunii. E fresca unei dispariţii a oricărei logici. Am pierdut şirul antrenorilor, conducătorilor şi strategiilor schimbate. Nimeni nu mai înţelege nimic. Patronul se dezice, post-factum, de alegerile subordonaţilor. Îi ameninţă dur pe suporterii violenţi, după care vrea să facă pace cu ei. Rednic e anunţat pentru vecie, dar e debarcat la vecernie. Oameni importanţi în club sunt păstraţi în întuneric. Şi în tot acest timp mulţi dintre cei care ţineau istoric cu Dinamo se leapădă de această echipă. Spaţiul dinamovist arată ca plaja de la Dunkerque la începutul lui iunie 1940: arme şi speranţe lăsate în părăsire. Ceva în noi ar trebui să urle.

Negoiță ar…, dar…

Ce va fi mai departe? Va putea fi oprită cumva această cădere? Se vor instaura o logică, un program, o disciplină, un suflet la Dinamo? Altfel, toţi suntem buni la a filosofa, nu ne costă nimic. Vechi şi mai puţini vechi dinamovişti cu nume emit vorbe triste şi înţelepte. Şi în acest timp un om stă închis în bunkerul lui contemplând disperarea. Negoiţă ar vinde mâine şi ar fugi. Dar ce? Şi unde?