O istorie a violenţei

Să fie de mirare că pe pământurile astea a rezistat cel mai mult robia?

În vara anului 1980, un tânăr a intrat în sala de gimnastică a Complexului „23 August”. Îşi însoţea tatăl, trimis de unicul ziar de sport să facă un reportaj cu lotul de fete înaintea Jocurilor Olimpice de la Moscova. Nadia era la lucru, şi toate celelalte. Tânărul era fascinat. Urma să întâlnească legende vii. S-a aşezat lângă un perete, cuminte, cu toţi porii deschişi. După zece minute, tatăl s-a apropiat de el şi i-a spus să iasă din sală. S-a executat pe loc. Nu pentru că era ascultător. Ci pentru că simţea că dacă ar mai fi rămas s-ar fi prăbuşit mort. Mai târziu i s-a spus că era galben la faţă şi se clătina. Afară şi-a revenit întrucâtva.

Urlete ca o bătaie

Dar teroarea avea să rămână în el toată viaţa. Teroarea care umplea acel spaţiu imens, vie, materială. Bela Karolyi nu a lovit pe nimeni, cel puţin nu atunci, dar felul în care urla şi se adresa gimnastelor era la fel de rău ca o bătaie. Vorbele lui erau ca nişte bice ale pedepsei divine, tânărul le simţea pe pielea lui deşi nu îi erau adresate. Sportivele păreau fiinţe strivite sub chintale de violenţă imaterială, blestemate parcă să nu facă nimic bine, să primească în veci pulsaţiile viscerale ale „tătucului”. Tânărul nu era vreun sensibil. Cu puţin timp înainte, un profesor de înot îi aplicase o eficientă metodă pedagogică de la acea vreme (poate şi de azi): ridicarea de la sol prin tragere de perciuni. Se aruncase înapoi în bazin şi terminase antrenamentul. Dar ceea ce experimentase era dincolo de imaginaţie.

Tot înainte! Că înainte era voie

A trecut comunismul, dar numai numele lui. Antrenorii au continuat să aplice metode de teroare morală şi fizică. Întrebaţi sportivi din orice disciplină! Umilirea, înrobirea profesională şi socială (părinţi devenind şi ei prizonieri sau călăi ai marii performanţe) au fost normă. Astăzi, când ies la iveală agresiunile asupra fetelor de la judo, unele aplicate chiar de sportive ajunse campioane (într-o uluitoare logică a „Fenomenului Piteşti”, unde victimele deveneau torţionari), unii se fac că sunt surprinşi, iar alţii se fac că nu s-a întâmplat. Proaspătul şi nevinovatul ministru al sportului zice că să mai vadă, să mai cerceteze. Struţ. Te întrebi, ca şi în cazurile de pedofilie ale prelaţilor de toate confesiunile, cum Doamne, iartă-mă!, un „oraş întreg”, ca să citez din „Spotlight”, se uneşte pentru a acoperi această mizerie?! Cât suntem de defecţi?

Campioni peste morminte fără nume

Sportul se adaptează cel mai bine dictaturilor până când devine o dictatură în sine. Dar se poate şi altfel. Există două feluri în care poţi face lucruri măreţe: prin convingere sau prin constrângere. Noi ne-am ales drumul. Importante sunt doar „piramidele”, medaliile, nu miile de victime îngropate sub podium. E ceea ce ne-a învăţat sistemul totalitar care ne-a stricat la cap. Aţi auzit de Stalingrad? Evident! E cea mai mare victorie sovietică, cotitura Războiului. Aţi auzit de Rjev? Nu? Normal. Bătălia a avut loc cam în același timp, a implicat mai multe trupe şi s-a terminat cu cea mai mare înfrângere ofensivă a sovieticilor. De aceea nu există. Tovarăşii au şters-o din memorie. Pe ea şi sutele de mii de victime. Un exemplu continuat în tot şi toate.

Şi acum, tovarăşi?

Încet, cu greu, adevărul iese la iveală şi în sportul nostru. Cei care îl spun sunt consideraţi duşmanii poporului. Public sunt condamnaţi, în şoaptă sunt confirmaţi. Ipocrizia, a doua noastră piele. Din fericire, nu tot sportul românesc e aşa. Există insule de performanţă în regim de normalitate, scrima, tenisul de masă (să sufli şi în iaurt?). Numai că prăbuşirea rezultatelor de când nu mai e chiar liber la snopeli ne arată ce hartă a durerii am ales să nu vedem. Şi cât de înapoiaţi suntem.