Drapele şi şrapnele
FC Derby – SC Primăria 0-3

Drapele cu tricolor orizontal, ca în ’18. Un soldat atacând la baionetă un vultur care se uita chiorâş în jos (văzuse gazonul?). Cântece patriotice. Piele de găină sub mască de cocoş. Un cetăţean îmbrăcat popular îi transmite drapelul împăturit altui cetăţean, călcând un pic strâmb, îmbrăcat occidental. Drapelul e pupat, apoi parcat. Gata, fraţilor, am făcut Unirea, acu’ să ne întoarcem la ceea ce ştim mai bine.
Dezagregarea. Fix când festivismul a încetat, au început probleme care ne definesc de o sută de ani. Iată imensul merit al acestui derby, că a fost România în mic. Să nu hulim, să mulţumim. Sinceritatea e începutul tuturor lucrurilor. Adevărul. Duminică seara am văzut adevărul gol-goluţ. Ne-am văzut pe noi goi.
De ce summit-ul dinamo-stelist s-a ţinut pe o suprafaţă cu efect de gheaţă presărată cu muşuroaie? 3.200 de copii tocmai jucaseră acolo 4 zile a câte 8 ore. Cupa Centenarului. Toate faptele noastre sunt armate cu ironie involuntară. Copiii deci, în loc să joace pe arene mici, pe un imaş frumos împărţit, cochet, cu atmosferă de familie, aşa cum am văzut în multe ţări mai deştepte ca a noastră, au fost aduşi taman în buricul buricului. Trebuie să fii profund greşit pentru a gândi atât de contorsionat totul.
Dar asta, la Centenar, fraţilor, trebuie să pricepem că e rezultatul muncii noastre deja seculare: şperţul, nepotismul, spatele curbat, mintea de pe urmă, „Să trăiţi!”-ul combinat cu mai noul „Da, boss!”. Această tocăniţă a slăbiciunilor are acest gen de rezultat. De la piste de biciclete trasate pe trotuare înguste sau având în centrul lor cel puţin un copac până la această mizerie de teren. Totul e logic. Suntem defecţi.
Dar staţi! Pariu că pentru Euro doizerodoizero gazonul va fi minunat? Cu sula în coastele mândriei naţionale acoperind pantalonii rupţi în fund, patrioţii de modă nouă vor reuşi minunea. Şi ce mari o să ne dăm! O să uităm de toate. De muşchii lui Nistor făcuţi varză, de baletul comic în care o preluare greşită devenea un dribling reuşit, de imaginea unui sport mort. De felul în care ne batem joc noi de noi. Români care cântă despre marele ideal împlinit de a trăi împreună şi câteva minute mai târziu aruncă cu beţe şi petarde în ceilalţi români, doar pentru că poartă un alt tricou.
Şi promit cele mai atroce perversiuni mamelor care au perpetuat această naţiune. Şi fiecare jucător merge mai apoi la propria galerie ca să dea m..e adversarului pe care, la interviuri, se jură că-l respectă. Ce fel de popor suntem? De fapt, suntem?
Dinamo-Steaua nu a fost. Nu a fost pentru că Steaua nu mai e Steaua. Nu a fost pentru că nu s-a jucat pe un teren de fotbal. Nu a fost şi pentru că a fost vorba despre altceva. Despre sărbătoarea Centenarului. Ne-a ieşit!