Child in Time

Limba: tenis. Cuvintele: germane. Cetăţenie: personală. Steag: tricolor

„Ştie cineva pe unde îl găsim pe ăla micu’ vorbind?”. „Ăla micu'”, a.k.a Copil. Marius Copil. Acest aproape James Bond care era să-i fure iubita personajului principal la Basel. Sunt oameni care ar omorî pentru Big Fed. Chiar şi un Copil. Şi da, Copil a vorbit, după meciul cu Zverev. Gata, îl avem! Şi apoi vestea s-a dezumflat: vorbeşte, da, dar în germană… Na, ia şi tradu-l! Vezi cine ştie germană. Cu engleza Simonei era mai simplu, nu? Copil vorbeşte germană. Pavel vorbeşte germană. Vorba lui Arghezi. „Aveţi scule nemţeşti, dar nemţi aveţi?”, le-ar fi spus celor care îi prezentau studioul de la Buftea. Fusese zisa unui ţigan din Marele Război, când îi băteau ăia din faţă cu tunul. Şi ai noştri aveau tunuri. Dar n-aveau nemţi. Aşa că ai noştri azi s-au făcut nemţi.

Să te agăţi cu degetele de la o mână de balustrada iahtului de lux al vedetelor tenisului la 28 de ani, vârsta la care alţii se gândesc deja la pensia aurită a celor câţiva ani de chinuri, nu e puţin lucru. Sunt câteva exemple în istorie, dar nu multe. Campionii târzii se aseamănă până la a crede că sunt născuţi de aceeaşi mamă. Îşi creează o lume paralelă în care ei sunt învingători, unde spiritul lor rămâne neînfrânt până când lumea imaginară se suprapune peste cea reală. De fapt, lumea reală, exterioară, e obligată, fie şi într-un târziu, să se alinieze la cea interioară. Ăsta e statul lor paralel.

Figura lui Copil ne-a arătat de multe ori această stare de refuz al predării. În absenţa rezultatelor notabile, am receptat-o ca pe o bizarerie. Ca o luptă a peştelui pe uscat. Dar el, în lumea lui, înota în plin ocean. Unii dintre cei care l-au văzut în această săptămână de neuitat au descoperit, după cum scria un francez pe site-ul L’Equipe, „servicii a la Karlovici, forehand stil Del Potro, rever ca al lui Djoko”. De unde toate astea? Probabil că din rânitul pe nisip în vreme ce alţii chefuiau pe iaht. Un alt loc comun al celor care descoperă succesul târziu: nu prea mai au mare lucru de pierdut. Copil, zicea altul, a jucat în spiritul jocului, a atacat, şi-a asumat riscuri la fileu, a livrat mingi la limită. Fără frică şi fără reproş.

Şi-apoi ideea de a te „muta” pentru a izbândi. A fi un pic german sau american, sau chinez. Copil a vorbit în germană pentru că poate, pentru că în lumea pe care unii vor să o închidă tot mai mulţi reuşesc deschizându-se. Pavel aproape că nu mai e român, îl auzim rar, el nu vorbeşte. Călătoreşte şi reuşeşte. Nu mereu, dar îl simţi amuşinând succesul. Aceştia sunt oamenii care ne reprezintă nemafiind reprezentativi pentru noi. De gândit.