Libertăţi

Aerul care nu a mai încăput în plămânii lui nu e de folos altora

„Dacă aş avea mai multă libertate…”, s-a lamentat Dică la capătul unui adânc oftat. Dar n-are. În libertatea de azi a fotbalului oamenii nu sunt liberi.

Ei sunt doar angajaţi, slujitori, servitori. După modelul corporatist sunt daţi afară sau promovaţi fără a-şi putea cu adevărat controla destinul. Important e să nu adoarmă în şedinţe. Să reziste până la beţia de vineri seara.

Dică a rezistat până duminică seara. În seara cu goluri, candele şi flori, cu autogol în minutul 8 şi penalty ratat în 88, de ca şi cum veşnicul Ilie i-ar fi lansat un avertisment, omul neliber de la FCSB şi-a luat inima-n dinţi, a oftat greu şi a mărturisit că ar putea face mai multe lucruri dacă…

Dacă ar putea decide el echipa de start, dacă ar putea face el schimbările. Dacă atunci când apărarea e fragilă nu i s-ar ordona să scoată un jucător defensiv.

Dacă ar fi avut mai mult de doi fundaşi centrali de meserie. Un ocean de „dacă” în care Dică a simţit că se îneacă. Antrenorul cu atribuţii amputate trăieşte dilema oricărui prizonier de lux: să stea şi să înghită, având garantat postul, dar nu şi rostul?

Sau să plece dintr-un loc jinduit de mulţi, fără să îşi agaţe în CV un titlu? Roata istoriei s-a întors. În dictatură, fotbaliştii trăiau mai liberi decât restul populaţiei. În democraţie, au intrat la stăpân. Mare suceală!

În seara în care un om dădea de înţeles că îl cam roade jugul un chip plutea deasupra arenei. Chipul unui dac liber. Fotbaliştii din vremea lui erau, da, mult mai liberi decât noi ceilalţi, dar destui îşi foloseau acest fel de libertate pentru micul trafic de produse sau pentru a fi salutaţi preaplecat de gestionarii de la măcelărie.

Ilie Cel cu Capul Sus a profitat, în schimb, de aerul pe care putea să îl respire. Şi-a trăit viaţa aşa cum nu o puteau trăi mulţi dintre noi, bucurându-se de ea. Neirosind această şansă rară.

Cât de grav e contrastul cu ce se întâmplă azi! Ilie a păstrat această neatârnare şi în „lumea liberă” plină de oprimaţi. Vorba lui era acidă, ardea aparenţele, putea fi contrazisă, dar niciodată neascultată. Pentru că lui Balaci nu a trebuit să îi aducă nicio „Revoluţie” libertatea, o avea în el. Şi mai avea ceva. Avea minte. Era un tip deştept. Era spirt.

Ar fi putut fi orice, un inginer veritabil sau mai degrabă un arhitect, avea discursul de upper middle class de care mulţi nu cred capabil un fotbalist. Balaci ne-a arătat ce poate deveni orice om inteligent dotat cu talent şi dispus să nu şi-l rătăcească.

Nu trebuie să fim trişti, a fost un om frumos, care a trăit cum a vrut, a avut glorie, fani şi bani, şi nimic pe gratis. Într-un singur caz putem să intrăm în pământ de supărare şi ruşine: dacă se dovedeşte că l-am omorât şi pe el.