Ce e CSM?

Chinul cu „Ţara de mijloc a Iutlandei” - te-ai crede în Stăpânul Inelelor – nu a surprins decât naivii

Cea mai tare echipă a României e precum domnii Jakyll şi Hyde. Când joacă tontoroiul pe megatitrata Gyor, când se chinuie crunt cu modesta Midtjylland. De ce? Pentru că această echipă de vedete mondiale n-are nimic natural în ea. E o construcţie artificială menită să producă satisfacţie imediată. Nu-i nicio blasfemie, niciun dispreţ. E doar un fel de a face sport pe care oamenii grăbiţi ai zilei de azi, fie că sunt sau au fost cei de la City, Chelsea, PSG sau FCSB, îl adoptă în dorinţa ca totul să se întâmple instantaneu.

Şi CSM e un caz fericit (drept că şi activând pe un tărâm mult mai puţin competitiv decât cel al fotbalului), a câştigat deja trofeul suprem. Dar rămâne o ciudăţenie. Face săli pline în Liga Campionilor şi goale, aproape goale în campionat, ceea ce o uluia pe campioana mondială Camille Ayglon. Ce nu ştia e că CSM nu e o echipă de handbal. CSM e o rachetă balistică. Cu un scop precis: succesul. Nu sportul contează, ci victoria. Oamenii sunt atraşi deci de scop, nu de drum, de promisiunea originară a reuşitei absolute mai mult decât de joc sau valori comune. De aceea destui nu pricep de ce nu zburdă mereu. Are cele mai bune jucătoare posibile. Are chiar cea mai bună jucătoare a lumii. Are bani gârlă (sponsorii ei se numără cu milioanele). Un public vulcanic pentru marile meciuri. Ce-i lipseşte? De fapt, nimic. E o construcţie impecabilă şi ar trebui să defileze. Şi aşa s-ar întâmpla dacă handbalul ar fi un sport individual.

Ceea ce se poate, da. Atunci când o jucătoare ajunge singură la semicerc faţă în faţă cu portarul advers. Pentru cele două, în acele fracţiuni de secundă handbalul e un sport individual. Paula Ungureanu are momente de graţie în acest sub-sport. Sau când Cristina Neagu saltă de pe două picioare, aruncă şi marchează fără contribuţia pivotului sau a altcuiva. Şi tot aşa. Din astfel de fragmente e făcut adesea jocul CSM-ului. E ceea ce a spus Nathalie Hagman după meci. „Nu e suficient să luăm mingea, să pasăm de două ori şi să aruncăm”. Păi, după chipul şi asemănarea… Aici e problema lui Helle, ca a tuturor antrenorilor de staruri din istoria umanităţii. Într-un interviu, Ayglon a lăsat clar să se înţeleagă că Neagu şi Gullden încap în aceeaşi teacă doar cu scântei. În plus, CSM e doar un pachebot de lux pe care nu rămâi decât pe durata unui drum, nu e barca cu care pescuieşti toată viaţa şi de care te doare când îi sare un pic smalţul.

E un du-te, vino colosal acolo. Sigur, atmosfera excelentă din Polivalentă îţi poate apropia sufleteşte comunitatea. Dar aşa poate fi şi la Gyor, de exemplu. Nu e comunitatea ta. Nu e echipa ta. E doar job-ul tău. Nimic pentru care – cu vorbele mari care ne caracterizează la pachet cu faptele mici – „să-ţi dai viaţa”. Nicio dramă! Dar dacă vreodată CSM va dori să fie altceva decât un Rolls-Royce pe ale Capitalei valuri, atunci va trebui să devină o echipă şi să înveţe să aibă răbdare. Niombla voia cu disperare Ferencvaros în „sferturi” şi nu Metz. Returul ar fi într-o sală franceză, dintr-un oraş francez al handbalului împotriva unei echipe formate în mare majoritate din franţuzoaice. Nu o încerca vreun sentiment patriotic. O încerca un sentiment de spaimă.