Ziua regelui şi nopţile lui

Hagi nu îmbătrâneşte. I-a fost ziua, dar contorul lui de timp e stricat. Cum să aibă 53 de ani?

Când se enervează, când se revoltă, da, citiţi bine, R-E-V-O-L-T-Ă, e un tânăr cu mingea la picior luând la „ole”-uri linii de adversari. Hagi e un copil veşnic. Asta e minunat şi exasperant la el. Hagi trăieşte în lumea lui populată cu basme, de aceea „nu mă puneţi în barca nimănui”, iar din basme meştereşte realitatea în atelierul lui de mici minuni. Dar când coboară printre noi e ca un elefant într-un magazin de porţelanuri. Vine, face prăpăd, pleacă şi noi rămânem perplecşi, întrebându-ne ce a vrut. E ca un balaur biblic. Îşi scuipă focul, apoi se retrage în peşteră şi jură că nu va mai vorbi despre nimic, niciodată. Atât că nu se poate. Hagi e parte din joc. Vinde şi cumpără, e supus greşelii aşa cum e predispus la performanţă, trăieşte în lumea asta rea pe care vrea să o schimbe. Dar nu poţi schimba nimic plutind ca duhul sfânt deasupra apelor. Hagi trebuie să meargă până la capăt. Altfel alimentează fix sistemul pe care pretinde că îl izbeşte.

Tunând şi fulgerând împotriva fotbalului, a societăţii care naşte copii morţi, Gică se opreşte la principii şi nu ajunge la instituţii şi persoane. Aşa că fiecare e liber să scape de vorbele lui. De ce îi e frică? E cel mai mare. Cine, ce ar putea să-i facă? Sau ar putea? Am încercat, într-un scurt dialog febril de la Digi, să îl fac să numească, să pună degetul. Nu a fost posibil. Dar nu disper. Gică trebuie să vorbească deschis. Despre greşelile federaţiei, de exemplu. Despre ce a promis şi nu a făcut, despre cine de acolo nu performează sau despre ideile greşite, aşa cum le vede el. Punct cu punct. Să spună şi dacă s-au făcut lucruri bune sau parţial bune. Sau nu s-a făcut nimic, totul e praf? Ok, să o spună! Dar nu vag, ci direct, aplicat, fără rest. Altfel, e ca şi cum ar juca pe un teren fără porţi. De asemenea, trebuie să vorbească despre nerostita problemă a Generaţiei de aur, lipsa de încredere din interior, pe care o ştie foarte bine. Despre afacerile neîncheiate. Protejând sensibilităţi şi colegialităţi, Gică nu face un serviciu acelei cauze. Celălalt Gică a spus-o mai clar: „Am fost coechipieri, dar nu înseamnă că gândim toţi la fel”. Sau că există aceleaşi interese. Hagi – ce autoritate mai mare? – poate limpezi apele: „Tu, da! Tu, nu!”. Nu, n-ar fi o opinie cu valoare absolută. Dar ar avea meritul naşterii unei dezbateri. Şi mai ales al unei alegeri. Pretutindeni în lumea la care se raportează Hagi oamenii îşi asumă explicit o poziţie şi implicit consecinţele. Altfel totul e, vorba lui Bob, suflare în vânt.

De ziua lui, iată o urare sinceră pentru un om pe care îl iubim fără, poate, ca el să o mai ştie: până la capăt, Gică!