Cum puteam fi campioni mondiali
România a fost aproape de absolutul fotbalului. Ok, e o exagerare. Să zicem atunci că n-am fost chiar aşa departe. Da, din '94, ne tot legănăm cu ideea că dacă...

Dacă Prunea ar fi avut o mână cu zece centimetri mai lungă. Sau dacă Dan Petrescu şi-ar fi luat un elan mai mare. Ori dacă Belodedici n-ar fi intrat în transă înainte de a trage. Ce copilării! De fapt, nu e deloc vorba despre toate acestea.
E despre un singur „dacă”. Dacă Ceauşescu ar fi trăit. Dacă ar fi trăit şi ar fi fost bine, mersi, probabilitatea de a fi campioni mondiali era uriaşă. Ar fi fost de ajuns să facă fix ca în ’89 înainte de Danemarca, să ameninţe fotbaliştii că le confiscă agoniselile.
Sau că îi trimite pe stimabili la Canal, să joace pentru buna dispoziţie a tovarăşilor marinari cu tunici în dungi verticale. Şi mai apoi să-i umple de privilegii.
E simplu. Şi contrafactual verificabil. Poate cineva să bage mâna în foc că Steaua ar fi câştigat Cupa Campionilor Europeni în alt sistem politic? Iată acum ce se întâmplă în democraţie. Praf şi pulbere! Hagi, produs de cealaltă lume, plânge la infinit neputinţa libertăţii.
Dimpotrivă, fotbalului i-a priit ţinutul în joc de glezne al partidului unic şi al Unicului Tovarăş. În ’94 a fost cântecul de lebădă al unui sistem minunat pentru performanţă. De aceea, toţi cei pe care declaraţia lui Şumudică îi şochează pot fi acuzaţi de ipocrizie. De ce să nu vedem realitatea?
Nu-i nicio ruşine, şi alte popoare au performat şi au perforat cu câte un tătuc, un paşă, un fuhrer, un conducător, un cezar. O mână de fier. Un om adevărat, mesianic, definitiv. Sportul, să nu ne mai voalăm privirea, este cel mai bun prieten al dictatorilor. Lui îi trebuie eficienţă, nu democratenţă.
Antrenorul care s-a construit cel mai bine pe abscisa performanţei şi ordonata imaginii a spus-o direct: „Dacă Erdogan era preşedinte în ţara mea, România ar fi fost campioană mondială”. Adevărat! Sigur, faptul că 170 de jurnalişti sunt arestaţi acolo, alături de alte mii de cetăţeni vinovaţi de crima de a nu fi de acord cu „preşedintele”, ori că fotbalul e un contrabalans de imagine perfect pentru un om sau stat în derivă autoritar-dictatorială contează mai puţin.
Stadioanele sunt pline, ca la noi pe vremuri. Treaba merge şnur, mai rămâne de rezolvat cu naţionala Semilunii, dar şi acolo „şeful” preconizează măsuri care să avantajeze promovarea junilor turci. Aşa e în regimurile tari, baţi din palme şi se rezolvă.
Ce atâta pălăvrăgeală? Plus că nu mai comentează nimeni. Nu e ca la noi, unde regula U21 a fost mitraliată din toate poziţiile. Acolo, mucles! Nu ne mai dăm în bărci, că poate se răstoarnă. Nu-i bai, pentru fotbalişti o ţară ca Turcia e perfectă: are eficenţa comunismului, dar cu salarii capitaliste. Ce minune!
Nu salivaţi, că nu se ştie când ajunge şi la noi. Sigur, unii ar putea să o păţească. Asta e. Cum ar zice nişte oameni deştepţi, nu poţi face omletă fără să spargi nişte ouă. Şi le spargi, nene, cu sârg! Că doar n-o să rămână băieţii nemâncaţi înainte de antrenamentul de dimineaţă. Aferim!