Nu mai râdeţi de Franţa!

Sunt multe bancuri „bune” despre Franţa. Cum se numeşte un grup de oameni care stau cu mâinile ridicate? Armata franceză. Ha, ha!

Chiar dacă „verişorii” ne-au ajutat la Unirea cea mare, iar Churchill şi americanii ne-au lăsat pe mâna lui Stalin, ne place să le dăm subţirele frerăjacărilor, că sunt cam cu nasul pe sus. Modelele noastre sunt anglo-saxone. Nordice. Sau latino, după cum ne place „Urzeala tronurilor” sau „Sclava Isaura”. Ca să nu mai zic de „Soliman” şi toate turcismele… Poate că mulţi nu-i înghit pe francezi şi pentru că sunt cam ca noi. Pentru că ne arată ce-am fi putut fi dacă… Dacă ne-am fi ţinut de treabă, de exemplu. Francezii, aşa proşti şi nevolnici cum îi credem, ne dau clasă în multe. Dar am avut şi noi terenul nostru rezervat pentru performanţă. Cel al handbalului. La băieţi ne-am lămurit de mult. Acum a venit rândul fetelor.

Prima oară când am văzut echipa lor, în ’99, m-a bufnit râsul. Arătau a trupă de pripas, nişte domnişoare adunate care de pe unde, cu un fizic de eleve de liceu certate cu sportul. Era anul renaşterii noastre, cu o generaţie campioană mondială la tineret. Ne-au bătut în semifinală. Ce dramă a fost atunci!…

Azi e totul firesc. Pentru noi. Nu şi pentru ele. Franţa e o perpetuă surpriză. E iar campioană mondială în uimirea generală. A bătut Norvegia, care spulberase Rusia şi Olanda şi avea o asemenea cotă încât dacă pariai o sumă decentă pe Franţa te îmbogăţeai. Ce naiba, nimeni nu pricepe nimic!? Nu. Lumea, mai ales aproape de Crăciun, e cu ochii pe stele şi pe artificii. Până şi muncitorii cu mâna se gândesc la odihnă.

Nu toţi. Muncitoarele cu mâna au săpat în continuare până au ajuns la aur. N-ar fi simpatic să înţelegem de ce? Păi să începem cu vorbele de după ale veşnicului Krumbholz (despre care în zadar am tot zis că ar fi bun la naţionala României). În loc să sară în sus de bucurie, a lăsat să-i scape un oftat de uşurare: „Era cam mult de când nu mai câştigaserăm, 14 ani. Deja ni se lipea imaginea de perdanţi, de oameni care caută medalii fără să poată câştiga cu adevărat” (L’Equipe).

Ce tupeu! Şi noi!? 55. Ăsta e numărul nostru. Căutaţi. Buuun… Apropo de numere, care sunt, precum faptele, greu de contrazis. În medie, Franţa abia dacă a înscris un gol mai mult ca România. Krumbholz, iar: „Apărarea e sufletul sportului colectiv. E şi modul în care se pot exprima jucătoare care au mai puţin talent”. Secretul lui Polichinelle, ar zice unii de la ei şi chiar şi unii de pe la noi. Da, cu condiţia să nu-l rătăceşti. Singura oară când ne-am apropiat de titlu a fost în 2005, cu o apărare pusă la cale de Tadici. Nu-l vrem înapoi. Vrem apărarea lui. Şi mai e ceva. Şi aici e miezul poveştii. Norvegia venea ca un balaur. Franţuzoaicele nu au pus capul în pământ. Nu au tremurat. Au scos flăcări pe ochi. Au crezut chiar şi atunci când, spre final, Norvegia revenise şi conducea, un moment psihologic dărâmător. Puteau pierde, da. Numai că a pierde la ele nu e egal cu sfârşitul lumii. Ci e începutul unei alteia, mai bune. Cu minte şi fibră. România ar putea fi Franţa. Cu condiţia să râdem mai puţin şi să învăţăm mai mult.