Bot’şeni

Înainte de FCSB, FCBT a fost declarată revelaţia campionatului. Meciul bleg contra trupei lui Dică ar trebui să ne facă să-i retragem acest blazon?

Botoşani e chiar o veste bună, una dintre cele care răsar în fiecare an în care cântăm prohodul fotbalului de la noi. E genul întreprinderii de familie. A investit bani puţini şi răbdare multă în a-şi creşte afacerea. Nu s-a aruncat la prăjituri mai mari decât îi era stomacul, nu a făcut nebunii, ţine la preţul jucătorilor şi la mandatul antrenorilor. Iar când schimbă, alege chibzuit. Botoşani în play-off nu e o întâmplare, e o treabă inevitabilă, aşa cum a fost Astra în performanţele ei. E secretul simplu pe care nu îl învaţă cei mari: umilinţă, rezilienţă, răbdare şi (hm!) onoare. În fine… Din păcate, multe astfel de exemple au sfârşit prost pentru că n-au ştiut să treacă la alt nivel. Poate că ăsta e miezul poveştilor de insucces româneşti, incapacitatea de a dura şi de a evolua. Merg bine până când dau cu capul de un tavan pe care şi-l construiesc singure. Sau până când, moral, se rătăcesc. Şi asta e trist şi grav.

Există destui care bănuiesc că între FCBT şi FCSB lucrurile nu sunt, istoric, tocmai clare. Această echipă care a bătut Craiova, Viitorul sau Dinamo (ca să o lăsăm mai moale cu varianta complexului faţă de echipele cu nume), care a uimit prin jocul frumos şi curajos, are, acasă, o linie de clasament absolută contra ex-Stelei, adică zero absolut. Îngheţ cosmic. Asta te bagă la idei. Eu nu cred, aşa cum sunt convins că nu o crede nici patronul de acolo, că e ceva în neregulă. Chiar dacă Moruţan e pe ducă dintr-o parte în alta, astea sunt afaceri curente. E absurd să pui capul cuiva pe un eşafod construit din aer. Vestea rea e că mai puţin contează ce cred eu sau domnul Iftime. Imaginea publică a Botoşaniului e, de duminică seara, crăpată în ochii multora. Public unii vor zâmbi, vor fi eleganţi, alţii eventual vor băga câte o insinuare fină. Dar miza nu e să scapi cu bine dintr-o seară penibilă, ci să devii cineva, pentru că aşa ţi-ai propus. Or, Botoşani, după ultima reprezentaţie, a păţit ca la Piticot, s-a întors la căsuţa de plecare.

Degeaba Costel Enache ne tot prezintă o faţă angelică – apropo, faptul că n-am văzut un pic de revoltă în declaraţiile lui (şi nu la adresa arbitrilor, ci a propriilor apărători), dă de gândit. E bine să fii civilizat, şi am aplaudat asta. Dar în cazul ăsta e ca şi cum ai recita din Vasile Alecsandri după ce unul tocmai te-a înjunghiat de trei ori – sună a film indian. E păcat. FCBT este (era?) o bucurie. Devine însă din ce în ce mai mult o enigmă.

Anunţul constant al patronului de la Botoşani referitor la răpunerea steliştilor aminteşte de ceea ce am învăţat la şcoală despre Ştefan cel Mare, care i-a bătut pe turci atât de tare şi de des încât a trebuit mai apoi să le plătească un tribut uriaş şi să ataşeze căruţa Moldovei la alaiul Imperiului Otoman. Aferim!