Sat fără câini

Dinamo inaugurează un altfel de eşec: falimentul din picioare. Nu murim, dar ne predăm

Pericolul îngrozitor pentru această ultimă echipă populară care îşi păstrase un fel de identitate nu este acela de a dispărea, ci de a nu mai fi. De a nu mai fi Dinamo. E perspectiva abisală a transformărilor definitive într-o echipă obişnuită, oarecare, un cap plecat în pluton. Când stai „la cutie”, cu nasul în ghidon, strângând din dinţi ca să nu fii lăsat de căruţă, ai un singur ideal: să nu pierzi din ochi posteriorul celui din faţă. Colosal destin! Asta pândeşte această echipă care a scăpat de tocătorul de legende pentru a sfârşi prizonieră într-o mare lehamite, o încremenire într-un soi de demisol fără aerisire. Dinamo se sufocă. A fost o echipă iubită şi urâtă. Acum e doar părăsită. E un loc pustiu.

E un loc din care se fuge. Fotbalişti ok, folositori au plecat care încotro fără să se uite înapoi. În timp ce în tabăra eternilor adversari cei cărora le venea dor de ducă erau ameninţaţi cu veşnicia pe banca de rezeve, la Dinamo nimeni nu putea fi oprit din orice ar fi vrut să facă. Un grup solid, de la Mevlja până la Palic, a dispărut din peisaj. Contracte scurte, promisiuni de liberare, graba de a lua un pic de bani, idei creţe, nu contează motivul acestei hemoragii. Contează realitatea indusă de acest perpetuu tranzit: că acolo fiecare face ce vrea. În vreme ce unii o zbugheau către salarii mai mari, alţii se trăgeau către nopţi mai lungi. Acest neastâmpăr nu s-a blocat la jucători. Senzaţia de triaj, de hol, de intersecţie a venit şi dinspre antrenori. Trei în mai puţin de un an, plus un conducător dus, Mutu, plus încă unul care a dat semne de ducă, Dănciulescu. Bomboana peste acest dulce-amar a pus-o retragerea operaţională a lui Negoiţă. La Dinamo, minunată ironie, peren e doar Dinu, cel care îi joacă-n picioare pe toţi, un vestitor al sfârşitului lumii. Pe vremuri având asprimea unei tării, Dinamo s-a diluat până la insignifianţa unui şpriţ de vară băut iarna (ca să lucrez cu materialul altora).

„Ar trebui să plecăm cu toţii”, a spus Nedelcearu. Din gura acestui tânăr plin de miştouri fraza poate fi interpretată oricum. Dar în niciun fel de bine. Unii, vezi Nemec, par a nu mai fi demult acolo, iar alţii, Cucu, Bokila!, arată că încă n-au ajuns. Dinamo e ilustrarea realităţii deranjante că nicio afacere în această ţară nu funcţionează dacă nu eşti 25 de ore din 24 cu ochii pe ea. Negoiţă a crezut că merge prin telecomandă. Şi cu bani investiţi din banii făcuţi. Nţ! Fotbalul e un altfel de business. La intersecţia dintre şmecherie şi paranghelie. Da, şi America de Cali era deţinut de oameni în costume scumpe. Doar că ăia erau mafioţi adevăraţi. Nu trebuiau să spună un lucru de două ori. Asta e lumea fotbalului, pentru cei care şi-au imaginat că o pot pune într-un Excel.