Ea şi noi

Gata, s-a terminat! Sezonul ăsta interminabil, lung ca o viaţă. Ea e în vacanţă, şi inimile multora la fel

E vreme de odihnă. Să ne tragem sufletul, să ne venim în simţiri. Am urcat şi am coborât cu Halep, insuportabil câteodată, să mai stăm locului! Drept e că orice îi putem spune, doar că ne plictisim cu ea, nu. Să-i mulţumim pentru asta. Dar gata!

E inuman să stai atârnat aşa de o fată, una singură, iar ea să vadă o bună bucată de popor mereu branşată la racheta ei. Vacanţă! Simona şi-a luat-o mai repede, ceea ce nu au priceput destui. Au continuat să-i analizeze jocul de la Singapore de ca şi cum ea ar fi fost acolo.

Dar n-a fost. Anul ei s-a terminat când a îmbrăţişat ikebana aia uriaşă de la Beijing în forma numărului 1. Aia a fost Nirvana ei. E o constatare, nu o justificare. Fiecare are un prag psihologic. Încordarea extremă, toate dramele şi revenirile din 2017 şi-au găsit acolo linia de sosire. După ce a devenit lider mondial, Simona a rostit mantre corecte politic despre cum se va concentra pentru ultimul rendez-vous. Dar era deja plecată. Era pe o plajă. Iar în mână ţinea un cocktail, nu mânerul aspru al unui soi de armă.

O vreme deci nu va mai fi, pentru noi, nici „românca noastră”, nici „proasta naibii”. Şi mă gândesc că nici noi pentru ea nu vom mai fi nici „românii mei”, nici… ăăă… chiar, cum ne-ar putea numi atunci când mai pierdem şi noi meciuri? Când prea puţin ne pasă de datele obiective ale unui joc şi ale unei vieţi, când ni se pare că o fiinţă e mereu aceeaşi, în fiecare zi, zi de zi, proaspătă şi perfectă, fără falie fizică şi mentală, fără bufeurile pe care altfel ni le acceptăm nouă cu un făcut cu ochiul complice (deşi, da, ăsta e destinul campionilor)? Ne-o fi zicând „proştii naibii”, „limitaţi şi ne(re)cunoscători”, „popor de doi lei”?

Cine ştie?… Suntem prizonierii unor psihoze, ne-am născut şi trăim pe un pământ plin de traume. Dar să nu disperăm! Cred că, după mult, mult răgaz, am putea avea şansa să ne pricepem reciproc. Noi să înţelegem despre ea că e un om format fără repere naţionale, că a urcat singură, că merge prin locuri pe care demult n-au mai călcat români. Nu se poate sprijini decât pe unii care au făcut asemenea performanţe când părinţii ei erau copii. Contează, al naibii de mult! Iar ea ar putea să vadă că şi noi venim de departe, obişnuiţi cu miştourile ieftine, cu înjurăturile cotidiene, cu frustrările unor mari învinşi. Am trăit vremuri grele, cum ar zice un prieten. Ele ne-au întărit într-un fel, dar ne-au şi brăzdat. Ne-au asprit şi ne-au rigidizat. Ne-au împins să vrem absolutul, trăind în derizoriu.

Nimic din astea nu înseamnă că, după un armistiţiu de iarnă, ar trebui să renunţăm la critici şi la aşteptări. A nu fi mulţumiţi cu Simona înseamnă a avea încredere în ea, chiar declinată frust. Zic doar că odată şi-odată poate o să ne mai relaxăm unii cu alţii, cei din limba asta.