Scheletele

Nostalgic Liga. Chiar s-ar putea numi aşa. E o boală cronică a fotbalului de la noi, moştenită de lumea în care trăieşte

„Înainte era mai bine”. Întotdeauna. Fără greş. Ceea ce e fără noimă. „Înainte” e cel mai mare tiran dintre câţi s-au inventat. E imbatabil. Are toate caracteristicile absolutului: nu mai poate greşi pentru că nu mai este, e prietenul oamenilor pentru că e companionul tinereţii lor şi beneficiază mereu de efectul Doppler: pe cât se depărtează de noi, pe atât e mai colorat într-un roşu pasional. În fotbal, asta se traduce nu doar prin lamentări. Există o manie a resuscitării unor personaje care îşi cară CV-ul prin lume precum indienii moderni îmbracă la poză penele strămoşilor. În alte părţi ei sunt aduşi asumat pentru spectacol – vezi carnavalul fostelor glorii exhibate de campionatul turc. La noi e mult mai trăsnit. Nebunia nu e doar de a scoate la stradă scheletul lui Crazy Horse, ci şi de a pretinde ca acesta să mai ia scalpul vreunei feţe palide.

Priviţi-l pe Bokila. Dar îl putem oare privi cu alţi ochi decât cei virusaţi de fostul petrolist? Omul e plecat din fotbal de o vreme. Fotbalul însă se încăpăţânează să nu-l lase din braţe. Ce altceva în afară de amintirile minunate ale unui jucător pe care cândva îl visam la naţionala noastră îl poate recomanda? De fiecare dată când se intersectează cu mingea ai senzaţia unei reîntâlnirii cu o soţie înşelată în formă continuată. Ochiul suferă. Dar vraja altor timpuri e tenace. Sunt mulţi care îşi zic că într-o bună zi îl vor redescoperi pe „acel” Bokila. Tot aşa cum ar spera să mai aibă pletele din tinereţe sau puterea de a petrece nopţi la rând fără să li se umfle ficatul. Albin e un alt exemplu că din când în când e bine să ai memoria slabă. O să ziceţi că, la Cluj, Culio e un remake reuşit. Da. Povestea nu e fără excepţiile ei. Numai că de la mijlocaşul CFR-ul se cer alte lucruri decât de la foştii goleadori sau creatori. Culio e un bun muncitor, golurile sunt doar bonus. E, lăsat la o parte postul, un Chipciu. Nu i se pretinde să fie un Stanciu, să decidă meciuri. E în armătura construcţiei, nu cupola ei aurită. Culio nu fascinează, doar câştigă meciuri. De la ceilalţi, de la primadone, aştepţi înaltele care să facă plafonul să vibreze. Când colo, cade tencuiala de pe pereţi…

La polul opus avem copiii minune care sunt aşteptaţi la infinit în fotbalul nostru. Cei pe care s-au dat bani mulţi, motiv pentru care suntem luaţi toţi prizonieri carierei lor mereu amânate. Trebuie să suportăm fiţele şi lipsa de consistenţă în aceeaşi măsură cu justificările şi scuzele permanente pe care unii şi alţii le inventează pentru ei ca să le cumpere timp. Suntem destul bolnăviori. Dar, cum ar zice un clasic, despre asta, altă dată.