Micile Românii mari
Avem nişte insule. Proiectul de ţară ar fi să le unim

Ţara noastră seamănă cu o vastă armată leneşă şi dezorganizată. Din ea ies, nu des, dar regulat, comandouri care lovesc fulgerător, obţin succese uluitoare, apoi dispar înapoi în umbra televizuală a alchimiei din care se nasc. Constanţa cu care ele apar ne face să credem că noi, cu toţii, am putea mai mult. Am îndemnat să luăm exemplu. Am visat că această boală minunată e transmisibilă. Dar nu e aşa.
Ceea ce au creat, de exemplu, tenisul de masă, scrima, canotajul sau, câteodată, handbalul nu e repetabil la nivelul întregului. Oameni de acolo reuşesc tocmai pentru că sunt puţini şi pot construi între ei legături scurte şi strânse. Odată mărită aria, intervin, în proporţie geometrică, viruşii educaţiei, moravurilor, individualismului, suficienţei. Sar şi răstoarnă barca inerţia ratării, complexele, dispreţul regulilor. Titlul european pe echipe câştigat de Eliza Samara, Daniela Dodean Monteiro şi Bernadette Szocs e un perfect exemplu. Cum am putea vreodată noi, ca popor, să-i batem pe chinezi într-un meci pentru vreun aur, orice fel de aur?
Dar. Există un dar. Un minunat dar pe care ni-l fac aceste mici Românii de mare succes. Perspectiva unor insule care cresc şi, undeva, departe, în timp, formează un arhipelag dens, atât de dens încât, într-o bună zi, entropia îşi va inversa sensul, ele se vor uni şi vor crea un continent. Un nou pământ, noul nostru pământ. Ăsta e visul acum. Nu că vom învăţa de la aceste Românii bune – că nu putem -, ci că vom fi cuceriţi de ele, loviţi peste grumaz cu sabia gestului corect, aserviţi bunului simţ.
Capabili de a duce ceva la bun sfârşit. Putem doar să ne închipuim cum ar fi să nu ne pese de paşaportul, medaliile (argint olimpic în acest caz) sau investiţiile celor din faţă, aşa cum au făcut doamnele din finala de ping-pong. Daniela Dodean a avut momentul în care a căzut în genunchi aproape îngropată moral de capacitatea incredibilă a „germancei” Han Ying de a pune înapoi pe masă orice minge, trimisă cu orice viteză şi sub orice unghi. Am citit o fracţiune de secundă de disperare în ochii ei, dar imediat privirea s-a întors către interior scrutând după soluţii. Nu s-a predat. Trebuie să urlăm aceste cuvinte. NU S-A PREDAT!
Poate că şi-a imaginat cum ar fi trăit, în cârcă şi în timp, cu această predare. Şi-o fi spus că poate pierde setul, meciul şi aurul şi că ar putea trăi cu asta. Dar nu şi cu cocoaşa unei renunţări.
Cineva mi-a şoptit că o astfel de atitudine poate fi reprodusă totuşi. Reprodusă de altcineva, în alt sport, dar tot cu o minge care trebuie trimisă peste un fileu. Reprodusă această încăpăţânare de a nu te pune la pământ şi a muri. Nu ştiu. Poate. Noi vorbim despre maluri prea îndepărtate, străduindu-ne să nu înghiţim prea multă apă sărată.