L-aţi auzit pe Lucescu?

Nu mai distingem mare lucru de înjurături. Daum dispare, asta e bine. Dar şi rău. Inadecvarea lui ne ţinea departe de oglindă

Am turat zadarnic motorul de căutare. Cuvintele cele mai importante ale lui Mircea Lucescu la revenirea în ţară nu erau de găsit. Erau toate celelalte, cele „flashy” despre oportunitatea ratată de a fi selecţioner al României. „Mai bine să mă înjure străinii decât ai mei”. „După ’98, când meritam să fiu numit, mi-am jurat că nu mai antrenez naţionala”. Aceleaşi titluri. Aceleaşi cuvinte îngroşate, peste tot. Un mimetism feroce, care a gonit cele câteva vorbe care ne arată cum suntem. Goi. A, da, poate că din pudoare nu au mai fost reproduse… Lucescu asta a spus memorabil, că fotbalul românesc e gol. Un reporter a sugerat că venirea lui ar fi schimbat destinul calificării. Lucescu a zâmbit trist-amuzat. „Nu se pot face miracole. Se poate construi ceva, dar miracole e imposibil”. Atât. Noapte bună!

O vom lua de la capăt, cu aceleaşi speranţe fără noimă. Am stat odată mai mult în străinătate şi la barul din colţ, unde mai luam o bere, venea conştiincios un nene care juca la loto cu lozuri de răzuit. Pentru mine erau o noutate şi mă uitam fascinat cum dădea o sută, chiar două, de franci mereu cu acelaşi entuziasm febril la început, mereu dezamăgit la final. În câteva zeci de secunde pierdea echivalentul banilor mei pe câteva zile. Mi se părea o nebunie fără margini. Mai târziu am înţeles că suntem cu toţii nebuni în felul nostru. Acum jucăm la loto cu naţionala. O dată la nu ştiu câţi ani se întâmplă să câştigăm (loteriile sunt făcute să mai şi câştigi, ca să te încurajeze să pierzi constant). Câştigăm printr-un concurs fericit de împrejurări şi avem senzaţia că, gata!, de acum o vom ţine tot aşa. Când, de fapt, ar trebui să luăm cuvintele nebăgate în seamă ale lui Lucescu şi să le punem pe o placă la intrarea în FRF. Chiar aşa.

„Miracole, imposibil. Construcţie, posibil”. Hagi a zis cam la fel. Uitaţi selecţionerul, oricâte bube ar avea! Ne despărţim de Daum, comicul, şi rămânem iar noi cu noi, triştii, să mai dăm un leu şi să mai tragem o dată.

Ce nu ştie Lucescu e că noi jucăm la loto pentru că nimeni nu trebuie să îşi asume nimic. Doar blamarea mâinii care trage lozul. Ca să construieşti trebuie un plan comun, ăla pe care îl cerea Hagi. De enunţat e simplu. De făcut e în logica Meşterului Manole. Centrele naţionale n-au fost bune. Regula jucătorului sub 21 de ani nu e bună. Investiţii în juniori nu ne trebuie. Plata la timp a jucătorilor e o aberaţie. Dar toţi urlă că nu e bine. Păi, nu vă e bine?! Ce e bine? Să ne construim cariere pe spatele fotbalului şi pe ochii televizuali? Să ne dăm salvatori din voce? Să vină politicul să (con)ducă de nas? Să vină iar ăia din trecut pe cai albi? Să ce? Dar dă-le naibii de întrebări tâmpite!… Zilele astea va fi distracţie. Ni se va livra un nou cap. Deocamdată şi cu trup.