Răsfăţ şi dezvăţ

Suntem răutăcioşi. N-a zis asta. Sau n-a vrut să zică asta. Poate a vrut să zică altceva. Sau poate că ar trebui

Titlurile sunt că Tănase îl critică pe Dică – oricum sună a glumă -, dar nu e aşa, chiar nu e. „Nu poţi să ajungi la naţională dacă joci doar 45 de minute pe meci”, asta a declarat, în esenţă, după meciul cu Botoşani.

Cuvintele picau bine pentru a găti o ştire picantă după un meci cam fad. Tănase tocmai dăduse un gol, chiar dacă în coproducţie cu portarul advers, ceea ce l-ar fi îndreptăţit să ridice vocea. Să se arate nemulţumit că n-a fost titular în returul cu Sporting, că e scos adesea la pauză.

Potriveala era gata. „Nick”, antrenorul prieten cu jucătorii, deschis la dialog, tocmai primea o replică în spiritul democraţiei vestiarului care, ca şi în cazul celei a Revoluţiei Franceze, te poate duce direct la ghilotină. Ei bine, nu. Tănase n-a fost obraznic. Fotbalistul de la care se aşteaptă marea şi sarea nu trebuie căutat la vorbe, ci la fapte. Şi ele sunt încăpăţânate.

Poate că spusele lui Tănase nu sunt o critică, ci o autocritică. Poate că ex-viitoreanul dă glas unei frustrări născute din incapacitatea proprie de a se ridica la etajul aştepărilor publice, de a arăta că nu doar suma de transfer şi marketingul adesea falimentar al „perlelor” în devenire îl ţin în echipă.

Poate că Tănase se întreabă, în forul lui interior, dacă nu cumva şi din cauza lui Hagi nu poate să vândă mai mult şi mai „afară”. Poate că se frământă, ca şi alţii ieşiţi de acolo şi uşor rătăciţi, blamându-se că ar putea fi încă un cui în proiectul celui zis Regele.

Cine ştie, e posibil chiar să înţeleagă că fotbalul românesc se duce de râpă şi pentru că băieţi ca el, cauţionaţi în tot şi în toate, cocoloşiţi, cu reveniri (după accidentări) amânate sine die, nu pot avea zvâcul, nebunia de a izbuti, răutatea de a se căţăra pe povârnişul lumii cu unghiile şi dinţii precum alţi juni de pe alte meleaguri. Poate.

Emoţionaţi de propria noastră naivitate am putea să-l consolăm şi să-i şoptim: „Nu e doar vina ta”. Şi am avea dreptate. Dar, în esenţă, am greşi. Pentru copii ca Florin şi Florinel scuzele s-au terminat. Le-au păpat. Lor le trebuie un bici spre mai multă consistenţă şi mai puţină şmecherie, mai puţin balet ratat în duelurile individuale, mai puţine plonjoane pseudoartistice în careu. Le trebuie o mărire de stomac pentru o altă foame de reuşită.

„Ce mă frapează e lipsa de ambiţie (a celor din generaţia de azi). Le place să joace fotbal, dar nu mai vor să sufere pentru a deveni mai buni şi a ajunge în vârf”. Nu, nu a spus-o vreun jurnalist. Sau vreun analist de studio. Sunt vorbele lui Hagi, omul care i-a creat. Ironic, nu?

Cine ştie, poate că Tănase a vrut să zică de fapt: „Nu ajung la naţională pentru că Dică mă ţine pe teren adesea doar câte o repriză. Şi bine-mi face!”. Asta, da, ar fi o ştire!