Zero-ul nostru e mai frumos decât al lor!
Entuziasmul după Lisabona aduce mai mult cu un oftat de uşurare decât cu o fericire autentică

Retorica stelistă în gâlceava cu restul lumii conţine, atunci când e vorba de performanţele europene, o clasică înşiruire: „Am trecut de Ajax, am bătut Chelsea”. Dar în niciun fel cele două evenimente nu sunt în linie. Cu Ajax a fost o remontada de zile mari, o amprentă în timp. Cu Chelsea e vorba de o traumă.
Victorie cu 1-0 la Bucureşti (pe care se tot bate monedă), apoi încă o repriză bună. Şi după, întuneric. O execuţie. În ce poveste va intra acest play-off cu Sporting? Pentru că deja se simte parşiv izul de „Orice ar fi, rămânem neînvinşi pe Alvalade”.
Adică ceva, ceva tot ne-am băgat în traistă şi vom putea spune nepoţilor şi strănepoţilor că în acel august fierbinte am ţinut în şah marea echipă a „leilor”, reprezentanta campioanei Europei, cu jucători de pe la Real sau Barca. Trecută sub tăcere va fi eventuala ratare a calificării. Nimic nou. Istoria e plină de astfel de machiaje groase. Zeci de ani am ştiut doar despre Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, nimic despre Turtucaia sau dezastrul apărării Bucureştiului. În cazul ăsta însă, cei în cauză au tot interesul să fie sinceri. Sunt cică 40 de milioane în joc şi, după cât se pare, e tot ce contează. De aceea orbirea e inacceptabilă şi sunt dificil de suportat laudele din ce în ce mai groase care îi scaldă pe fecesebişti. Acum, cel mai mare duşman nu e Sporting, ci „putea fi 2-0 pentru noi”.
Alibec, în războiul lui cu oricine nu e Alibec, spune că li s-a dat peste nas celor care au zis că FCSB se va întoarce cu căruţa plină. De admirat efortul acestui om-orchestră care tinde să centreze şi tot el să dea cu capul. Iar capacitatea sa de a-şi reprima, în fine!, ieşirile nervoase e iar o veste bună, de aplaudat dacă l-am tot criticat pe tema asta. Dar nu-i de priceput această vrajbă permanentă cu inamici imaginari. E clar că unii au bănuit o victorie a gazdelor, din motive evidente, de matematică. 200 de jocuri la naţionale ale celor de la Sporting faţă de doar 50. Se pune. Şi cum poţi fi optimist când FCSB a rămas într-un singur fundaş central în tot lotul?! Ei bine, în atare condiţii, abia aşteptam să ni se dea peste nas.
Dar în ce fel s-a întâmplat asta? FCSB n-a arătat rău la Lisabona şi a avut şanse de gol, da.
Nu s-a lăsat intimidată, mare lucru! Şi Dică a mai pus o filă la CV-ul său. Dar să nu uităm momentele în care presiunea enormă a adversarilor aducea în nări miros de gol! Să nu uităm de degajările disperate! Sau de un penalty care ar fi putut schimba destinul. Şi de absenţa în retur a lui Pintilii, ca un mic autogol. FCSB are dreptate absolută trâmbiţând că e specială, istoric, pe ogorul european. De aceea nu poate avea obiective parţiale. Şi nici cauze mici. Există un orizont frumos. Le-am mulţumi tare lui Denis şi colegilor dacă ne vor duce acolo. E posibil. Cu o condiţie. Până la nas, să nu ne pierdem capul.