Denis în drum spre Alibec

Acum o lună avea lumea la picioare. Azi ne întrebăm dacă mai stă în picioare

Asiaticii sunt plin de vorbe de duh precum câinii comunitari de păduchi. Înţelepţii orientali, ca şi cercetătorii britanici, au devenit legendele moderne de care nu poţi scăpa neam, mereu vine cineva cu câte vreo producţie a lor să te exaspereze. Ca răzbunare, îi putem vărsa şi noi una lui Alibec. Cică era unul care căuta pe plajele lumii piatra filosofală (un fel de iPhone 8). Ridica pietre şi le lovea de centura de fier de la brâu, presupusă a se preschimba în aur la contactul cu obiectul dorinţei sale. O viaţă întreagă a cules, a lovit, a aruncat. Înainte de moarte, când s-a uitat la cingătoare a văzut că strălucea ca un soare. Bietul om găsise piatra filosofală şi o zvârlise la loc în neant, orbit de rutina sa zilnică.

Ce învăţăm noi de aici, copii? Că, invers de o altă zicere cosmică, drumul nu e totul. E bine să mai plecăm ochii la viaţa din jur, la ce ţinem în mână şi nu doar la ce fluturi ni se învârt prin cap. Copilul Denis e un răsfăţat, ar zice mulţi, dar şi el caută ceva. Se caută cu îndârjire pe sine. E un om cu o perseverenţă admirabilă în drumul către propria persoană, pe care a rătăcit-o şi nu o mai regăseşte. De câte ori nu face lucruri bune, sau nu înscrie (punctul 1 al fişei sale de post), zicem că Alibec ratează. De fapt, el se ratează.

În apărarea sa trebuie zis că nu îi e uşor. Niciunui fotbalist de talent din România nu-i e uşor. Te iau în primire tot felul de lighioane care te venerează ca să te tapeze cât mai bine de orice, de la bani până la faimă. Urmezi calea clasică, ieşi din rând, eşti cumpărat la târgul ăsta planetar de fotbalişti de vreun club din Vest, eşuezi, te reîntorci, încapi pe mâna unuia care te pune pe picioare, începi să urci din nou, faci senzaţie, îţi îngraşi cota, inevitabil ajungi la FCSB, unde ţi se lipeşte o sumă babană de cont şi o banderolă de braţ. Şi vine vremea decontului. Şi explodezi. Nu te învaţă nimeni să respiri, nu te învaţă nimeni umilinţa care te ţine de brăcinari pe buza prăpastiei. E corect să nu uităm toate astea când vorbim despre Denis şi alţii ca el. Dar asta nu îi salvează de la înecul în propriul abis atunci când la capătul drumului realizează toate bogăţiile pe lângă care au trecut pentru că n-au avut un pic de răbdare, că n-au jucat un pic la off-side cu destinul.

Alibec nu înţelege de ce nu-i ies lucruruile fără să-şi dea răgazul de a pricepe. El trebuie ajutat, dar nu jucându-te de-a banderola cu el. Trebuie ajutat să se ajute. E frustrant ca un tip cu focul lui să se tot zbată aiurea, să orbecăie de ca şi cum cineva i-ar stinge mereu nocturna. Sunt unii a căror reuşită sau ratare ne implică. Cumva fotbalul ăsta va trebui să treacă peste toate blocajele şi machismele lui pentru a sprijini profesionist oameni importanţi care se rătăcesc. Altfel se rătăceşte cu ei şi nu-i foloseşte la nimic să-i afurisească mai apoi. Alibec e o miză. Din întâmplare, nu doar pentru el.