Vine valul!

Ca orice ieşire în afară, şi cea din cupele europene ne arată cum suntem, de fapt, pe dinăuntru

În filmele-catastrofă există un clişeu: unul sau mai mulţi cetăţeni stau pe malul oceanului privind disperaţi sau resemnaţi cum un imens perete de apă (provocat de căderea vreunui asteroid) se apropie implacabil, gată să înghită oamenii din prim-plan şi chiar umanitatea. Privim şi noi. Judecata e aici, începe acum.

În fiecare an, Europa ne judecă. Nu doar la MCV, la încheietura justiţiei pe care tot încercăm să o sucim, ci şi la fotbal. E unul dintre puţinele sporturi cu care mai ajungem într-o sală de tribunal sportiv, şi nu doar în cea de la Lausanne. Turul Franţei s-a sfârşit cu o etapă de munte câştigată de un sloven şi cu doi polonezi pe primele două locuri în contratimpul de la Marseille. Ăia au sport. Noi ce avem? Fotbal, tenis şi câteodată fotbal-tenis, acest gen de caterincă la care ne pricepem de minune.

OK. Fotbal. Măcar el. Vrem să aflăm cum stăm cu adevărat. Pentru că (uitaţi gropile în care au mai dat unii şi alţii zilele astea, se mai întâmplă!) teoretic nu stăm rău. FCSB a investit gros. Viitorul n-a vândut (pentru ea e ca şi cum ar fi cumpărat, doar că a dispărut minunea brunetă Florinel).

Dinamo s-a încropit interesant. Craiova l-a dat pe Ivan, dar parcă are acum doi de Băluţă. Iar Astra are încrederea celui care a trecut deja de prima sârmă ghimpată. Dacă nu sunteţi convinşi, gândiţi-vă la cum era în anii trecuţi! E mai bine. Pe hârtie. Să vedem însă la ce vom folosi hârtia.

Ce vrem să aflăm? Dacă e speranţă, nu mai mult. Pentru Craiova cu Milan şi Dinamo cu Bilbao e simplu. Nu se vor califica. Sau dacă o vor face, e doar pentru că mâna regizorului a creat un efect special şi a făcut ca valul uriaş să se evapore la doi centimetri de nasul lor. Dar asta ar fi SF.

În schimb, ar putea să ne arate, în absenţa unei valori comparabile cu a adversarelor, un matur dozaj între curaj, disciplină, dăruire şi recunoştinţă. Da, recunoştinţă. Faţă de zecile de mii de plătitori din stadioane care nu vor luna de pe cer. Vor doar un pic de soare. La fel cu Viitorul, care întâlneşte un soi de Astra la cub, varianta cipriotă. Apoel e un grup de mercenari plătiţi să „omoare” copii. În filme şi-o mai iau. Să vedem în realitate.

În fine, trupa lui Dică e cea de la care se aşteaptă nu doar impresie, ci şi rezultat. E situaţia cea mai neplăcută. Pentru ex-Steaua nu există scuze în caz de eşec. Nu întâlnește niciun balaur. În afară de cel personal. Dar şi la ei, ca la toţi, e despre a nu rata un rendez-vous rar, acela cu publicul. Cumva, printr-o magie, oamenii s-au reîntors la fotbal. E un cec în alb pentru acest sport. E ca un interviu de angajare.
De fapt, nu fotbaliştii au adus fanii pe arene, ci invers: ei au fost chemaţi ca să arate ce pot. Să arate că au cap, inimă, XXX. Şi după aia mai vorbim.