Omul sistemului

Man a avut noroc să înscrie în prelungiri. În viaţă trebuie să ai noroc. Câteodată pare că fără asta degeaba ai face orice

Încă îmi răsună în urechi oftatul lui Helmuth. Oftat de maşinărie mare, nemţească, precum ale MAN-urilor de pe vremuri. Doar că el despre alt Man ofta. Un timp am crezut că e subiectiv, că apartenenţa lui şi a atacantului parcat temeinic pe banca Stelei la acelaşi oraş îl determină să-l tot împingă pe teren.

Dar Duckadam insista şi insista cu apăsarea unui mecanism logic. Ideea era elementară: ai cumpărat un talent, foloseşte-l! Pare idiot cât e de simplu. Sigur, fotbalistul în cauză poate să se rătăcească, să reacţioneze rău la schimbarea de peisaj. Poţi să ai tot felul de socoteli financiare care să-l ţină pe tuşă – ce masochism! Însă toate astea, motive reale sau trăsnăi, valorează zero când e vorba de o investiţie.

O investiţie se cultivă. FCSB a ales altceva. Pentru club, Man a fost ca o rochie oarecare pentru o femeie bogată – plăcută, cumpărată şi apoi uitată. Şi, din când în când, în studioul DigiSport, un fost mare portar ofta a pagubă.

Man ar fi ruginit şi acum în autobaza cu maşini de curse părăsite a FCSB-ului dacă Nedelcu ar fi acceptat să fie noua perlă a coroanei. E povestea veche cu jucătorul sub 21 de ani, înjurată gros.

Echipele româneşti sunt obligate să folosească tineri, ce blestem! Ar trebui, pentru egalitatea de şanse, să fie forţate cluburile să aibă şi măcar doi fotbalişti peste 35 de ani pe teren, să vadă şi Hagi cum e! Deşi, în fine, în ultima vreme nu putem zice că nu se străduieşte… Revenim.

Când a căzut transferul lui Dragoş, panică! Dică şi l-a adus pe Grecu, a mai venit şi Benzar (celălalt). Să fie, acolo. Dar soluţia era evidentă. Sistemul ticălos, sistemul care încearcă să-i ridice fotbalului privirea din pământ, îl împingea de la spate pe Man. Omul cu fundul zăbrele de la frecat banca de rezerve. Însă cine mai era el?

Pentru noi, un soi de fantomă, gata să se evapore la primele raze de soare. Un călcâi riscant într-un corp, chipurile, nemuritor. Aşa gândeam. Pentru că asta ni se transmitea din prea multa lui expunere la umbră.

Puştiul a sărit însă în lumină. Istoria va reţine că a dat golul victoriei cu Voluntari, minunat construit de „unchiul” De Amorim şi „tăticul” Teixeira, dar a fost mai mult de atât. A fost felul în care s-a agitat, chiar dacă a ratat. A fost urletul fără vorbe că el nu mai vrea să iasă din echipă. Că el nu e pila regulii „sub 21”. Că e fotbalist, sau măcar că poate deveni.

Man e gestul de disperare al unor talente care nu mai vor să moară speranţe. „Aveţi încredere!”, ne imploră. „Daţi-ne un pic de timp şi vă vom da o lume în schimb”. Dar aşa ceva e, din păcate, imposibil. Ne-am construit o lume fără timp, fără răbdare, la întâmplare. Va trebui ca noii jucători să smulgă totul în secunde. Ei sunt soldaţii de pe muchia zilei de mâine.