Înainte, în trecut

Aşteptăm un verdict. Aşteptăm degeaba. S-a dat demult

Ne facem că mergem înainte, că totul e bine. S-a dat drumul la joacă, s-a dat deja şi un trofeu. Unii au plâns de bucurie. Alţii au rămas lipiţi de bancă, laminaţi de tristeţe şi de gânduri negre. Şi poate vor fi şi dintre aceia care se vor fi întrebat, ca Nedelcu, de ce s-or fi rugând unii cu milioanele să-i cumpere când nu pot bloca o minge simplă în tuşă. Şi, ce să vezi? De fapt, toate acestea nu există. Supercupa nu s-a jucat. Bijuteria lui Hagi nu a greşit. Costin Lazăr nu a înscris primul lui gol pentru Voluntari. Claudiu Niculescu nu e antrenorul cu un start de rachetă în Liga 1. Viitorul n-a pierdut la Botoşani. Pentru că nu putea să piardă. N-a fost acolo. Jucăm cu toţii într-un SF. „Înapoi în viitor”, mai ţineţi minte?

În câteva zeci de ore TAS ne poate întoarce în timp ca să ne schimbe destinul. Până atunci, trăim pe credit. Nu ştim dacă ceea ce se întâmplă e real. Avem această spaimă că am mers înainte păşind pe aer. E ca în cazurile celebre de dopaj, cu conu’ Lance. Te trezeşti după o vreme că ai măcănit în gol, că ţi s-au retras din istoria personală o parte de timp şi un calup de emoţii. E ca şi cum ai fi trăit mai puţin. Procesul FCSB-Viitorul pentru titlul de campioană ne ameninţă cu amputarea unei bucăţi de viaţă.

Am tot zis că demersul de a-ţi căuta dreptatea este corect, deloc de blamat. Trebuie să fim aristotelici, ne e prieten Hagi, dar mai prieten ar trebui să ne fie adevărul. Numai că necazul lui Gică e acum al tuturor. E o tristeţe lungă de a vedea acest teritoriu în care vieţuim cu toţii că nu se poate organiza în niciun fel. Suntem o lume neaglutinată, care caută mereu sprijin în afara ei. Românii sunt mai civilizaţi şi mai corecţi în diaspora, democraţia noastră are popoul roşu de la nuieluşele UE şi suntem atât de puţini capabili de a face justiţie între graniţe încât Tony Blair, pe când era prim-ministru, a ameninţat că nu mai finanţează Curtea Europeană pentru ca ea este sufocată de cazuri ale României. E jalnic. E o temă profundă care, cu toate bufeurile noastre patriotice, spune mult despre ce fel de popor NU suntem.

Iar această bomboană amară a titlului (care, da, nu e un mare lucru faţă de nedreptăţile unora şi altora în faţa unui stat incapabil să priceapă că e făcut pentru om, nu împotriva lui) e exemplară prin rezonanţa ei. Multă lume stă şi se întreabă ce ar fi dacă. „Câştigă Becali?…”. Auzi de multe ori aceste vorbe atârnate de un zâmbet dezamăgit. Ei bine, nici nu mai conteaază. Din această poveste pierdem toţi. Stăm aşa, atârnaţi între două lumi, aşteptând să cadă sau nu meteoritul. Şi dacă nu cade acum, nu-i nimic. Universul prostiei noastre e plin de cataroaie.