Pata umană

S-a stabilit clar: englezii sunt de vină pentru că noi înjurăm ca la uşa „apartamentului”

Zilele astea s-au întâmplat câteva mici minuni. Reînvierea mentală a Simonei Halep. Succesele europene ale lui Ponor şi Drăgulescu, care ne arată că poţi reuşi în gimnastică şi altfel decât ca animăluţ dresat. Sau reîntinerirea Nadiei Comăneci, care va arăta în curând ca la Montreal. Din păcate, frumuseţile astea au fost în parte acoperite de povestea de la Mamaia. Ca o faţă de masă albă şi apretată pe care şade o pată mare dintr-un sos gros. E greu să o ignori. A fost tratată în toate felurile, cu aplauze şi huiduieli, tot nu se duce. Sculptură abstractă din buze. Unii zic că e urâtă, cam ca jurnalista aia britanică, alţii că e o minunăţie. După gust. După papile. Dar poate că ar trebui să ne spălăm pe ochi. Adevărul e că suntem o populaţie care înjură enorm, direct sau prin reprezentanţi. La bucurie sau la supărare, de laudă sau de înfierare. Mamele noastre ştiu. Trimiterea la origine e mai frecventă ca „bună ziua!”. Zic să-i anunţăm şi pe alţii. Că aşa suntem noi. Diversitate culturală. Nu le convine? Ia mai dă-i în…

Înjurăturile lui Ilie. Evident, provocate. Haideţi să ne imaginăm că ar fi fost invers! Ce-am fi făcut dacă arbitrul i-ar fi aruncat un ” You f…. moron!”, Konta i s-ar fi adresat cu „F…. son of a b…!”, iar ziarista i-ar fi trântit un „moş libidinos”? Cum am fi reacţionat? Le-am fi găsit şi lor nişte scuze? Sau permisivitatea la porcării e funcţie de cine eşti şi ce-ai făcut în viaţă? Că dacă e aşa, Dumnezeule, ce le-ar putea ieşi pe gură lui Federer, Nadal sau Djokovici! Spectacol! Ai fost bun, mare, dă drumul la maimuţe! Până la urmă, nu e chiar vina celor care primesc cecuri în alb, ci a celor care le dau. Tătucismul care funcţionează la nivel politic şi social e valabil şi în sport. Prerogativele de valoare şi performanţă dintr-un domeniu migrează în tot şi în toate. De la fentatul statului la coadă la limbajul colorat. Se acordă astfel un fel de supracetăţenie. În regulă. Doar să o ştim, să ne ferim.

Konta e urecheată zdravăn pentru plânsul ei târziu. Poate a fost o şmecherie. Sau poate că niciodată nu i s-a mai întâmplat aşa ceva, să fie înjurată în faţă de un oficial (nu din tribune, dragi tribuni patrioţi!) şi când a conştientizat a avut un spasm. Întrebaţi nişte psihologi dacă e posibil, poate aveţi nişte surprize. Şi dacă i se întâmpla asta lui Halep o luam la fel la şuturi? Sau o luam în braţe? E despre noi şi despre ei? Sau despre nişte principii? Sau să nu mai punem întrebări? Oricum, ceva parcă trebuie să facem. O plecăciune Simonei, Irinei şi Monicăi, Cătălinei şi lui Marian pentru că ne-au adus un zâmbet în zilele ăstea de bâjbâială prin labirintul maniei persecuţiei.
Apropo de perfizii albionzi şi de supervizorul britanic al unei astfel de partide. Sigur că nu e în regulă. Dar mi-am adus aminte de ceva. Acum mulţi ani, la pauza unui meci de pomină la handbal masculin contra Franţei, mi-am făcut auzită într-un grup nemulţumirea faţă de arbitraj. O doamnă, despre care mai apoi am aflat că e soţia antrenorului Daniel Costantini, mi-a zis ceva care suna cam aşa: „Dragul meu, cînd eraţi voi mari şi tari, arbitrii trăgeau cu voi. Acum a venit rândul nostru”. Ia te uite, arbitrii ne-au ajutat vreodată? Mira-m-aş… La noi, ieri ca şi azi, victoriile sunt numai ale noastre, iar înfrângerile se pun, de destule ori, în contul altora. Dar mi-am adus aminte cum în acei ani aveam oameni importanţi în structurile internaţionale şi chiar, la un moment dat, cuplul numărul 1 de arbitri în lume. Poate că a contat, ce ziceţi? Păi, nu mai bine, în loc să ne înjurăm adversarii în văzul întregii planete, să fim noi mai abili, să ne creăm alianţe, să operăm de aşa natură încât să nu mai avem parte de astfel de poveşti? Se poate, dovadă că la fotbal, nu demult, eram feriţi de arbitraje gen Real, pentru care pare să se fi suspendat regula ofsaidului. Nu datul cu barda e soluţia. Asta rezolvă doar frustrările, şi numai pe moment. În lumea asta, în care cică vrem să fim, se discută altfel. Să fim supăraţi, dar să ne răzbunăm cu cap! Întotdeauna răspunsurile astea au fost mai dureroase şi mai eficiente.