Petrecerea continuă?

Astra, această echipă fără identitate, ne reprezintă întru totul

Cel mai bun jucător (şi cel mai indisciplinat): Alibec. Cel mai bun (şi nebun) antrenor: Şumudică. Cel mai bun străin (şi rezervă în devenire): Boldrin. Toţi erau la Astra când şi-au construit aceste distinţii. Practic, azi, niciunul nu mai e acolo. Doi au plecat, unul mai stă doar ca să nu plătească o clauză de contract. Astra, o echipă care trebuia să moară de o sută de ori, care nu trebuia să câştige campionatul, nu trebuia să se califice în grupele Europa League şi cu atât mai puţin, dă-o naibii!, chiar şi mai departe, al cărei patron s-a supărat şi a pedepsit-o aşa cum unii părinţi îşi bat copiii acasă pentru că au probleme la serviciu. Astra asta a luat totul şi nu a rămas cu nimic.

Această echipă fără identitate ne reprezintă perfect: cele mai tari războaie le ducem cu noi, şi când se sfârşesc ne sfârşim şi noi. Ca Rapidul lui Răzvan Lucescu împotriva lui Copos, ca atâţia stelişti de-a lungul vremii care marcau la firul ierbii ca să bage înapoi în gură vorbele ucigătoare de la lojă. Facem performanţă nu pentru ceva, ci în ciuda a cuiva. O facem la nervi, iraţional, fără mâine sau poimâine, şi mai ales când nu se aşteaptă nimeni să o facem. Nu ne place performanţa la punct fix, planificată, construită cu scop, repetabilă. Tot ceea ce vrem şi putem e să dăm o lovitură. Să epatăm. Să stricăm pariurile. Să dăm de pământ cu normalitatea. Şi gata. Cortina. Ce mai vreţi?

Boldrin a devenit de nerecunoscut. În corpul lui Enache au pus pe altcineva. De Amorim probabil că hălăduieşte pe undeva prin Brazilia. Iar „De Alibec” e aşteptat cu atâtea speranţe încât aproape îţi vine să crezi că i se construieşte eşecul. Sigur că sunt motive obiective care ţin de Steaua. Şi nu contează că unii sunt români şi alţii nu. Gaşca de la Astra conta. Dar mai ales conta că nu exista nicio aşteptare, nicio obligaţie, ba nu, tocmai că era una, cea mai mare: nu produc, nu mănânc! Nu distincţiile şi calificările, titlurile sau onorurile îi interesau. Ci doar să-i fure pâinea din buzunar patronului şi să-i râdă în nas. Politica paradoxului. Cu cât e mai rău, să facem mai bine! Din păcate, şi reciproca e valabilă. Astra a fost un bun entertainer. A ţinut viu un fel de fotbal, poate chiar fotbalul. Ne-a dat suspans, ne-a produs uimire şi admiraţie. Dar oricât am spera ştim că această glumă bună nu poate dura. Să vedem dacă va putea cineva inventa alta. E maximul vis.