Altă Românie

Duminică ţara s-a împărţit pe culori. În altă parte, altă ţară a ţinut bine de ele

În seara în care România se pregătea să se înveşmânteze iar în roşu, să se replieze către limitele şi spaimele sale, am văzut o altă Românie, tricoloră, dezinvoltă, fără frică şi fără reproş, o Românie unită şi performantă.

Una condusă de un străin – ce ironic! şi ce prostie să tot împărţim totul între români şi străini, între „noi” şi „ei”! Dar aşa e aici. Şi după seara de duminică mulţi dintre români se simt vecini cu nişte străini. Noi n-avem nevoie de niciun Trump. Ne-am construit singuri ziduri care trec prin oraşe, cartiere, străzi şi chiar blocuri, de la un etaj la altul. Nu ne vorbim. Nu ştim cine suntem. Ştim doar că nu suntem „ceilalţi”.

De aceea duminică seara meciul României cu Ungaria la Europeanul de handbal a venit ca o bomboană. Ca un copil arătându-le părinţilor care se păruiesc carnetul cu un zece la matematică. Duminică seara naţionala de fete a fost copilul nostru care ne-a smuls un zâmbet în plină reglare de conturi.

Pe televizoare circulă obsedant procentele care fericesc de o parte a zidului jumătate de ţară şi o disperă pe cealaltă. Dar există şi altele. 66%. A luat cineva 66%? A luat România. Două mingi din trei au fost gol. Mai am. Manea, 100%. Udriştoiu, 100%. Destul! Meciul nu a fost despre asta. A fost o cutie plină de cadouri.

Cel mai mare: capacitatea acestei echipe, închistată altădată în scheme previzibile, de a surprinde.  România e Neagu, se spune. Cu 10 goluri şi 7 pase decisive Cristina a fost, într-adevăr, un OZN plutind peste lumea ei. Dar… de această dată nu a fost singură.

Nici ea, nici portarii. Deloc. Deruta maghiarelor de aici a venit. Kim Rasmussen greşeşte când dă vina pe ale lui că au lăsat-o pe Cristina să arunce. A uitat, probabil, că 3 dintre primele 5 goluri ale României au fost ale Oanei Manea, din pasele lui Neagu. Din acel moment unguroaicele ar fi trebuit să aibă câte trei picioare şi patru mâini ca să poată colmata toate breşele. Ce s-a întâmplat la Helsingborg e o mare speranţă. Aceea a fost o Românie care şi-a aprins toate motoarele. Oare cum ar arăta toată România cu toate motoarele aprinse?

După zeci de ani asta e poate ceea ce ne-am dorit, dincolo de un rezultat bun: un spaţiu deplin funcţional. O echipă care să ne placă. O ţară care să ne placă. România de la Helsingborg a arătat aşa. Aş vrea ca ea să creadă în aur, nici mai mult, nici mai puţin. Din izbele noastre pierdute în Marele Est ne gândim la tipele astea frumoase, la această Românie de un blond nordic. Aşteptând ziua în care le vom putea însoţi.