Uşor cu pianul!

A început sărbătoarea după victoria cu Rusia. Să ne bucurăm, dar să înţelegem că fără Denisa Dedu era altceva

Orchestrele clasice ale triumfului s-au dezlănţuit după succesul Românei asupra Rusiei, 22-17, la Europeanul de handbal fete. Titluri ditirambice, urcări în slăvi, ploconeli, întreg arsenalul de „nuntă la victorie”. E OK. Poţi să faci nuntă la orice victorie. Ideea e să nu te îmbeţi grav că mai ai de lucru a doua zi. În aceste manifestări se vede frustrarea deşertului de rezultate de nivel mondial pe care îl traversează sportul românesc. Numai că tricolorele n-au nicio vină. N-au nicio vină că au izbutit un ceva mult mai mic decât îl umflăm noi. Singura lor problemă ar fi să creadă că au jucat grozav. Contez aici şi pe dl Ambros, care dacă nu s-a dovedit până acum vreun geniu al handbalului, ar putea măcar să le ajute să nu decoleze după această evoluţie în tonuri amestecate.

Inacceptabila dimensiune a Denisei

E limpede, victoria e a Denisei Dedu. Nu o neagă nimeni (poate doar cea în cauză, că nu e corect politic şi nici de bună-cuviinţă să te umfli în pene). Într-un sport de echipă se întâmplă rar aşa ceva, dar acum s-a întâmplat. Cu un procentaj al mingilor apărate de 56%, ea a fost mai mare decât meciul însuşi, ridicându-se, pentru o zi, peste Huţupan sau Paula Ungureanu, ca să încerce cu degetul cerurile în care s-au instalat solid Cecilie Leganger şi Susanne Munk Lauritsen. Aceste handbaliste puteau decide de unele singure şi de multe ori un joc. Şi mai ales puteau să arunce un nor negru în minţile adversarelor. O prestaţie ca a Denisei nu are doar valoarea ei statistică. Ea nu a salvat de la gol doar mai mult de o minge din două aruncate spre poarta ei. Denisa le-a coborât pe rusoaice într-un mic infern. Le-a complexat, le-a făcut să se întrebe disperate pe unde naiba să mai arunce ca să înscrie, ceea ce e (am cunoscut-o pe pielea noastră) autostrada spre pierzanie. Dedu a fost ca în poveşti, s-a mărit până când nu s-a mai zărit nimic dincolo de ea. Plasa porţii ei a intrat într-o altă dimensiune, inaccesibilă. Din această perspectivă, România a trăit o zi excepţională. A fost frumos. Să punem accentul pe timpul verbului din propoziţia precedentă.

Ceaţă în atac

Dincolo de asta, ce rămâne? O luptă chinuită, cu perioade de senin şi lungi bucăţi de întuneric. Luaţi 15 procente din zestrea portarului român, ceea ce oricum o duce la un nivel foarte bun, şi vor rezulta 6 goluri în plus pentru Rusia. Adică înfrângere. De trei ori au existat lungi perioade în care echipa noastră nu a găsit golul. Ultima oară nu am marcat vreme de peste 10 minute! În mod normal, un adversar mai puţin buimac ca moştenitoarea campioanei olimpice (că Rusia de acum nu e Rusia din vară) ne-ar fi provocat o cu totul altă stare de spirit azi. Multă ceaţă în atac şi o normă pe care o respectăm cu sfinţenie (un singur gol pe contraatac, ca şi cu Norvegia) sunt, în cel mai bun caz, semnele unei echipe încă în şantier.

Supralicitarea Cristinei

E drept, România e şi ea în transformare, cu destule nume noi. Dar dacă apărarea merge rezonabil, în atac nu doar inexperienţa unora e îngrijorătoare. Acolo ar putea fi vorba de sindromul „omului genial”, inconturnabil în bine şi în rău. Vorbesc despre Cristina Neagu, zisă şi Messi. Ea face mult, dar însăşi prezenţa ei, ca în principiul nedeterminării al lui Heisenberg, modifică realitatea înconjurătoare şi dă tentaţia sprijinului permanent pe evoluţia acestei jucătoare excepţionale. Dacă jocul nu merge, dă-i-o lui Neagu, rezolvă ea ceva! E prea mult, a la longue, pentru un singur om şi prea puţin pentru restul. Sunt faze în care Cristina ţopăie cu mingea în centrul atacului căutând disperată o soluţie. Şi de cele mai multe ori soluţia e aruncarea la poartă oricum. Neagu e atât de bună că în multe situaţii înscrie.

„Decât” România!

Dar nu te poţi baza la infinit pe asta. Buceschi are ce-i trebuie pentru a deveni un al doilea pol de putere. Oana Manea trebuie să poată mai mult decât un gol în două meciuri. Iar extremele trebuie să crească (doar 3 goluri miercuri). E de săpat. Sigur, dacă gândul e la o medalie. Şi ar trebui să fie. Nu obosesc să repet că suntem singura naţiune istoric importantă a handbalului fete care nu a câştigat vreun aur (cel din 1962, scuzaţi, nu se mai pune!). Ca să nu socotim şi ţările apărute relativ recent, ca Franţa, Coreea de Sud sau Brazilia, care şi-au făcut rost de măcar un titlu. Ne putem găsi o mie de motive şi un milion de scuze. La capătul socotelilor nu vor conta. Statistica e încăpăţânată, precum aceea a Denisei Dedu cu Rusia. Aplaudând-o să credem că Moş Crăciun, chiar dacă vine în avans, vine doar o dată.