Beciurile vieţii noastre

Pe copertă arată ca un Shiva cu patru braţe. Sau ca o caracatiţă

E despre viaţa unui şmecher. Şmecher mare. Dar, după cum se vede la final, întotdeauna se găseşte unul şi mai mare. Pentru că despre asta e şmecheria. Despre cine, cui i-o trage mai la urmă. „Meciurile vieţii mele”, cartea de memorii a lui Dumitru Dragomir. De citit nu pentru ce e în ea, ci pentru ceea ce nu e. Mai interesantă se arată prima parte decât cea în care, conform autorului, Arpad Paszkany instrumentează vânzarea drepturilor TV ale Ligii Întâi către el însuşi fără licitaţie şi cu comisioane care urmau un circuit politic (dacă după astfel de dezvăluiri chestiunea nu este investigată, suntem de balamuc).

Prima parte se petrece în fotbalul comunist. Dar atmosfera e de Ev Mediu. Boieri de partid şi de stat, neamuri ale Conducătorului se comportă ca în „Secretul lui Bachus”, numai că acum nea Bachus e multiplicat şi admirat „la nivel de partid şi de stat”. Personajele sunt, evident, oameni de mare caracter şi mai ales mari patrioţi. Cunoaştem. Ei erau băieţi buni, doar că vremurile erau de rahat. Şi fiecare se descurca aşa cum putea. Cei mai mulţi români nu se descurcau, dar dă-i dracu’ de proşti! Sportivii, în schimb, umpleau avioane cu mărfuri ilegale, jurnaliştii primeau pui congelaţi pe care nu-i găseau în magazine, aeronavele aterizau în afara planului de zbor acolo unde shop-urile erau mai prietenoase, ba chiar oamenii erau lăsaţi la sol ca să încapă video-urile şi cafeaua. Imaginaţi-vă în anii ’80 o Dacia 1300 cu botul ridicat de la portbagajul care plesnea! Aşa plecau şi avioanele Victoriei Bucureşti, echipa Miliţiei. Aceşti oameni au moştenit fotbalul. Şi iată ce-a ajuns din el!

Din această carte înţelegi de ce comunismul putea dura şi o mie de ani la noi. Băieţii deştepţi se acomodaseră cu el. Iar restul se obişnuise cu neantul. O dată nu se spune că lucrurile erau fundamental greşite. Ideea era că trebuie să te adaptezi, să fii şmecher. Să ştii mereu pe unde e ieşirea de urgenţă. E un real talent. Dar e unul de rechin în borcan. Deşi lui Dragomir i-a fost mai bine „după”, nostalgiile îi sunt acolo, în preajma lui Lică Bărbulescu, Erou al Muncii Socialiste ca soţ al surorii Tovarăşului. Astea erau calităţile succesului. Le credeţi moarte? Nici vorbă! Dacă mâine, printr-un destin din ce în ce mai puţin improbabil, ne-am trezi într-o dictatură sau un regim autoritar precum cele pe care le vedem prin preajma noastră, senzaţia grea e că mulţi ar reacţiona de ca şi cum acest ultim sfert de secol nici n-ar fi existat. Dragomir n-a scris atât o carte despre ce a fost el, ci despre ce noi, „proştii”, n-am fost.