Fără fotbal

Englezii au inventat fotbalul. Acum îl dezinventează

Într-un mall, un adolescent către tatăl său: „De când a venit Pogba la Man. United câştig pe linie!”. Tânărul se simte mai tare ca Mourinho. Ştiţi ce-i comic? Chiar e. Şi  Mourinho cel din jocul electronic e mai tare decât cel real. Până şi parpalacul îi stă mai bine.

Dar cel mai tare Mourinho este cel rostit de milioane de vieţuitori ai planetei. Că-l vorbesc de bine sau de rău, că-l admiră ori că nu-l pot suporta, cu toţii contribuie la o legendă din ce în ce mai falsă. Şi aşa, cu toate. Aşa cu tot fotbalul. Un transfer de peste 100 de milioane de euro nu e pentru eficienţa echipei, ci al business-ului în care fotbalul jucat e doar unul dintre exponate. Nimic de plâns, acesta e mersul lumii. Dar ciudat e că el, fotbalul de pe teren şi de performanţă, nici măcar nu mai ocupă mijlocul magazinului. E plasat pe rafturile din spate. „Fotbal?

Sunteţi sigur? Nu vreţi mai degrabă ultimul tip de consolă, un tricou, o cană cu siglă, un pix? Sau poate o relicvă, o bucată dintr-o gumă de mestecat scăpată de Sir Alex – ce vremuri, dom’le!”.

Trebuie să fim pregătiţi pentru acest paradox care nu mai e unul: din ce în ce mai bogat, fotbalul devine din ce în ce mai mult un pretext. Iar rezultatele, un amănunt de satisfăcut frustrările presei. Cei mai avuţi, englezii, sunt cavalerii noii mutaţii. N-are nicio importanţă că, de exemplu, ai investit în transferuri vreo 75.000 de salarii medii vest-europene ca să te clasezi între Everton şi Southampton, cu doar două puncte mai sus ca savuroasa Bournemouth. Nu e necesar ca Pogba să dea goluri sau pase de gol. Sau să facă totuşi ceva, orice. Nu. Trebuie doar ca o bucată de textilă cu numele lui să se vândă la preţ de frac.

Cu apărătorii, cei din meciul cu Chelsea, la fel. Au arătat a manechine de vitrină, bune doar de sprijinit echipamentul. La MU e deja obişnuinţă. Şi Arsenal se descurcă minunat fără trofee de ani şi ani.

Că în Europa formaţiile insulare sunt caz de targă, că naţionala Angliei e subiect de bancuri, toate nu pot avea decât un deznodământ: în curând vor renunţa la aceste inutilităţi.

Vor părăsi de-a binelea continentul de unde nu adună decât praful de pe tolbă. Se vor retrage în lumea lor, în stadioanele lor cuminţi, cu spectatori care par pictaţi ca ăia de la Giurgiu, dar mai ales în computere, în vorbe, în spatele geamurilor întunecate ale maşinilor de lux. Şi poate că într-o zi vor renunţa chiar să mai joace fotbal. Se vor întâlni în holul vreunui hotel de 5 stele, vor bea o bere (glumesc, vor bea mai multe) şi vor stabili cine ia titlul. Şi toată lumea va fi fericită.