Dioptriile chiorului
Suntem distribuiţi într-un film pe care l-am mai jucat. Rolurile bune nu se uită niciodată

E vâj mare. Reghe urlă pe teren, se îndoaie de mijloc până la ochii maţi ai lui Enache pe care nu-l mai ţin genunchii. Ando se ia de arbitri şi glosează despre Bizon, al cărui exil arată a automutilare. Şumi bagă pe muteşte memoriu şi face o plecăciune arabilor de la Al-Hilal. Cu cine se luptă aceşti oameni? Cu cine îşi permit. Cu propriii jucători, cu ăia care îi fluieră, de pe teren sau din tribune, se luptă între ei şi mereu cu presa, locul de vărsat frustrări şi mahmureli pentru cei cu curajul rătăcit. Se bat cu oricine, numai cu cine trebuie nu: cu patronii care îi condamnă la o jenantă cursă despre cine e mai şmecher pe burta goală. Să lăsăm dispreţul pentru partenerii financiari, asta se numeşte o afacere de succes în România! Să uităm de spectatorii care sunt somaţi să vină la meciuri aşa cum ai atrage copiii într-un parc de distracţii cu scrâncioburi ruginite. Să privim doar această mascaradă interioară. Acest experiment bizar din clasa măgarul lui Buridan.
Fotbalul a dezvoltat, precum comunismul, un limbaj dublu. Dacă antrenorul Stelei insistă că Enache e fundaş dreapta sau că Golubovici e OK nu înseamnă că şi-a pierdut minţile. Şi nici atunci când susţine că Moke stă bine pe linia de fund ori că Aganovici e fundaş stânga. E felul lui de a comunica o situaţie absurdă fără a lovi în Palat. Steaua avea nevoie de un apărător dreapta, unul central şi un vârf. Au venit un închizător, un potenţial număr 10 şi un mijlocaş ofensiv de bandă. Bine că n-a fost adus şi un pivot de baschet ori o extremă de handbal, la ofertă! Despre Dinamo, numai de bine. Iar cei de la Astra ar trebui să sune la 112 pentru a reclama dispariţia patronului.
Sigur, asta nu cauţionează greşelile sau limitele tehnicienilor. Dar „patronii” lor dau loc acum unei şarade care tinde să depăşească fotbalul însuşi. Sunt ţinuţi precum Moai-i din Insula Paştelui. Dacă Ionuţ Negoiţă zice că se supără şi îşi ia jucăriile, ne ia cu frig. Fără Becali, auzim, nu mai e fotbal. Iar non-prezenţa lui Ioan Niculae e percepută ca diminuarea stratului de ozon în dreptul polilor. Nu trebuie să fim răi, au făcut lucruri. Dar nu au fost nici mecene, nici martiri. Şi nici măcar nu li s-a cerut asta. Li s-a cerut un pic de viziune, cu bani de la televiziune. În absenţa acestui proiect, cei de sub ei au dezvoltat un adevărat limbaj de camuflaj. Se fac că le e bine. Promit producţii-record la hectar, laudă eroismul oamenilor muncii. Şi înţelepciunea Tovarăşului. Pe bune, o luăm de la capăt?!