Salariul troian şi clonarea de bizoni

În acest fotbal e posibil să te ocupi mai bine de adversari decât de propriii armăsari

O vorbă auzită de Ion Crăciunescu de la un medic despre cei care nu rezistă atunci când li se întinde o mână cu mită. Cică sunt „slabi de refuz”. Chestiunea se poate extinde. E sindromul Moş Crăciun. Stai undeva bine, lucrurile funcţionează, nu e chiar Paradisul, dar în niciun caz Infernul şi, deodată, bang! Cerurile se deschid. Îţi vezi viaţa viitoare în culori, te gândeşti la familie, la ultimul model al mărcii de maşină care îţi place. E greu, frate. În faţa unui pom împodobit e fiecare pentru sine. De această slăbiciune perfect umană profită domnul cu bani de la Steaua. Pune ochii pe peştele cel mai colorat din banc şi aruncă undiţa.

Incidental se poate agăţa şi un Bizon. Gnohere a vrut la negocierea cu Dinamo 15.000 de euro pe lună fix. Ce coincidenţă, exact cât fusese anunţat că îl aşteaptă la Palat! Din acel moment, gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place. Unii zic că nu-i corect, nu e moral. Întotdeauna înduioşează asemenea bufeuri etice într-o lume guvernată de obsesia de a păcăli. Cert e că Steaua e capabilă să-şi destabilizeze principalele rivale cu o propoziţie conţinând o sumă. Uneori îi merge, alteori nu. Dar posibilitatea însăşi îi dă un teribil avantaj. Niciodată fotbalul nu s-a jucat mai mult în afara terenului.

Reversul. Pentru că Stelei îi ajunge doar să întindă mâna pentru a lua tot ce e mai bun riscă să se anchilozeze. Pe ceilalţi viaţa îi învaţă să se descurce, să caute şi să găsească. La Dinamo, după exilul Bizonului, a apărut repede altul care a şi marcat. CFR a vândut în draci, iar Stelei i-a cedat probabil cel mai talentat fotbalist, pe Jakolis, şi cu toate acestea a înscris net mai multe goluri decât echipa lui Becali. E un fel de „nu puteţi voi să ne cumpăraţi jucătorii în ritmul în care inventăm noi alţii”. E ironic. Steaua caută de aproape doi ani un vârf eficace, dar cei care îl găsesc sunt mereu ceilalţi. Gnohere, Essombe, Cristian Lopez, Hora, Alibec şi acum Bud sau Nemec i-au arătat clubului cu cei mai mulţi bani că poţi să-ţi oferi un marcator fără să spargi puşculiţa.

Ştiu, repede sare argumentul că pentru Steaua totul costă mai mult, iar acolo un atacant, vezi Tade, se impune mult mai greu decât oriunde. Dar nu cred că în străfundurile acestei planete mustind de fotbalişti n-ar exista soluţii rezonabile. Numai că trebuie să le cauţi, să-ţi faci relaţii şi să rişti un pic. Asta va înţelege doar un flămând. Axioma că Steaua e deja campioană pentru că îşi poate permite orice nu rezistă. Aşa se face că, uite, caii mari pe care ar trebui să fie Man Utd şi Juve după cât au cheltuit seamănă uluitor de mult cu nişte gloabe.