Dopaj.ro

Există o aşteptare care se transformă în oroare

E o linişte bubuitoare. Înainte de Rio a căzut un sport întreg, kaiac-canoe. După, a căzut o medalie, una dintre cele puţine. Despre aceste lucruri se tace ferm. Se face zgomot despre toate celelalte, despre zdrenţele purtate, de exemplu. Sus textila, jos pastila! E uluitor cât suntem de struţi.

Câteva lopeţi de tăcere
Dopajul e tratat ca faptele ascunse ale pubertăţii (cu care are în comun acneea), e o mare ruşine, şşşşt!, gura că vă dăm în judecată! O şapă de plumb e aşternută. Abia de-au fost stoarse câteva lamentări după Meldoniumul care a frânt vâslele olimpice. Dar despre cazul Sîncrăian, nimic. Testat pozitiv în trecut. Într-o disciplină calamitată de dopaj. Şi totuşi, nimeni de la vârful sportului nu zice nici pâs. E de râs. Sau de plâns. Rar a existat un cutremur mai mare în sportul românesc. De ce acest tabu? S-ar putea ca răspunsul să ne arate în ce Ev Mediu trăiesc cei care zic că ne ţin steagul sus.

Jos teoria conspiraţiei!
Un canoist moldovean, un halterofil kirghiz (medaliat şi el), un luptător indian, o înotătoare chineză, un ciclist brazilian. O frumoasă companie. De ce sunt prinşi mai degrabă sportivi din ţările „mici” decât cei ai statelor puternice şi/sau democratice? Nu e nicio conspiraţie. Este despre organizare şi controlul autorităţilor care împinge potenţialii hoţi la a fi extrem de discreţi. Ca să nu mai spunem că în Franţa sau Italia rişti puşcăria pentru asta. A te dopa performant şi fără mari riscuri e un sport în sine. Altfel, e ca şi cum ai intra într-o bancă având scris pe frunte „Am venit să jefuiesc, vă rog chemaţi poliţia!”. Să ne înţelegem, dopajul în sine e rău, fie că e făcut inteligent sau prosteşte. Nu discutăm despre moralitatea lui, iar hoţii neprinşi, în ciuda imbecilului nostru proverb, sunt tot hoţi. Dar felul absurd în care se întâmplă acest lucru la noi, după ureche, sub nasul unor autorităţi care se fac că plouă, e jenant. A te dopa e o infracţiune la legile sportului, a te dopa aşa cum se face la noi e o infracţiune la normele inteligenţei. O vreme am crezut că dacă nu ne mai structurăm performanţa măcar vom scăpa de dopaj. Nu. Pur şi simplu, cei care au chef de prostii o fac, singuri sau în grup, după cum îi taie capul. După care li se taie capul.

Balaurii trecutului şi monştrii prezentului    
În acest punct al istoriei, tăcerea mai-marilor sportului este inadmisibilă, de la vârful Agenţiei Naţionale Antidoping până la cel mai înalt nivel al ministerului. Despre COSR nu zic că oricum nu mai e mare lucru de zis. Acolo să glăsuiască procurorii. Starea dopajului în sportul românesc în acest moment ar trebui să nască o uriaşă dezbatere şi anchete grele. De ce nu se întâmplă asta? Poate pentru că România nu şi-a făcut curăţenie în istorie. Nu s-a aplecat o secundă asupra cazurilor suspecte, începând cu anii dopajului de stat comunist. Poate pentru că destui dintre cei care stau bine în fotoliile sportului de azi au participat, activ sau pasiv, la operaţiuni grele în trecut şi atunci respectă legea buzelor cusute. Doamna Lipă, când a venit vorba despre cum sunt bătuţi sportivii, ne-a sugerat să nu ne mai uităm sub fusta performanţei. Poate că tot aşa ar vrea unii să ne transmită că fără „bomboanele” trecutului nu ne-am mai fi umflat atât pieptul şi tezaurul olimpic. Că aşa erau vremurile. Bine. Dar azi cum sunt?

Haideţi să începem de undeva! Pentru că noi am rămas cu sportul în timpurile negre. Ţopăim la medalii şi înjurăm când le scăpăm. Şi asta-i tot. Nu suntem din lumea asta, peste care au trecut mai multe revoluţii. Noi încă acceptăm cozonacul când n-avem nici măcar de-o pâine. Naivitatea asta a noastră naşte monştri.