Arhipelagul România

E capătul unui drum pe care am hotărât cu toţii să-l încheiem

Terminăm Jocurile cu un aer de sfârşitul lumii. Până şi medaliile alea puţine acuză, flori bizare răsărite cine ştie cum într-o grădină lăsată în plata Domnului. Avem, în schimb, campioni absoluţi la sportul narativ.

De la telegramele eletrocutante ale Larisei Iordache până la miniromanul electronic al Cătălinei Ponor ori scrisoarea-fluviu a lui Octavian Morariu arătăm că ne luptăm mai bine, mai cu sârg şi cu rezultate palpabile (vezi ruina dimprejur) între noi decât cu alţii. Astăzi am ajuns la un soi de linie de sosire.

O trecem în zdrenţe, plini de reproşuri. Final? La cum suntem am fi în stare să aşteptăm ca Tokyo să vină precum o lespede peste un Tutankamon. Sau poate vom mai scoate vreo medalie la haltere, dacă nu s-or nimeri suspendările pentru dopaj tocmai atunci. Sau vom mai pescui vreun cecen momit cu un braţ de aur, o maşină de mafiot şi patru copite. Ca să ştim în ce regn evoluăm.

Nu-i nicio tragedie faptul că România nu a ştiut să inventeze alt sistem de performanţă după cel al glorioaselor vremuri comuniste. Nu trebuie să ne smulgem părul din cap pentru asta. E o chestiune de alegere.

Tot aşa cum am ales să nu avem autostrăzi, să avem în continuare o educaţie care fabrică diplome de ramă şi doctoranzi în plagiat, să lăsăm ca unii dintre copii să fie bătuţi ca în Evul Mediu, să ne mândrim cu oribilitatea de Casă a Poporului şi cu Centrul Vechi care pute a urină. Să nu ne plângem! Unii au părăsit acest teritoriu. Alţii care au curaj şi nu suportă miasmele ţărişoarei se zbat să ne mute către civilizaţie.

Nici unii, nici alţii nu sunt majoritari. Majoritari suntem noi, ceilalţi. O enormă masă inerţială, o uriaşă geamandură care se leagănă cu valul, hai cu aplauze, hai cu înjurături. De la alegerile la care nu participăm ori votăm ca orbii la Olimpiada despre care nu avem habar decât în seara vreunei finale, lucrurile se întâmplă pe lângă noi. Noi am ales să nu fim cetăţeni decât umoral.

Noi însemnând şi toţi sportivii şi antrenorii care se lasă îmbrăcaţi prin sute de contracte de aceeaşi firmă introdusă în business chiar de conducătorii lor. Aşa e când nu ridici nasul din culoarul tău, dacă te loveşti de un zid poţi doar să spui „Mă scuzaţi!”. Şi să zici mersi dacă nu te pun să îl plăteşti.

E ceva interesant totuşi. Trei medalii. Scrima cu gaşca ei nebună, tenisul cu o prietenie regăsită după labirinturi egocentriste şi chiar bărcuţa de 8+1. Ştiţi care e poanta? Sportul Românesc era cunoscut ca unul individual. Aceste performanţe sunt, toate, colective. Să însemne ceva? Iată nişte oameni care trăiesc ca Robinsoni Crusoe pe nişte insule. Ei şi câţiva alţii sunt Arhipelagul România.