Abandon
Noul principiu olimpic: important e să nu participi (la discuţii)

Indiferent ce face oricine, orice lucru care apare nefiresc sau măcar controversat, discutabil, primul reflex al lumii noastre e să impună o reacţie moale, noncontondentă. Camuflaj de ţambal. Toleranţa aceasta absolută are meritul de a evita injustiţia imediată. Dar înmuierea atitudinii, mângâierile, pretinderea tăcerii în locul dezbaterii ne fac, în timp, să refuzăm întâlnirea cu judecata. Nu cea de la tribunal, ci aceea pe care ar trebui să o producă mintea noastră din ce în ce mai leneşă şi conformistă.
Vestea că Halep, speriată de virusul Zika, nu mai merge la Rio, după ce o vreme a dat de înţeles că ar vrea să poarte drapelul (cineva va trebui odată să ne explice şi chestia asta) a născut… mai nimic. Ca şi în cazul excluderii întregului lot de kaiac-canoe de la JO, câteva lamentări şi un strop de regret trec subiectul în nefiinţă. Or, el rămâne viu şi nevătămat. Ceva nu e logic. Dacă Halep poate, fără nicio consecinţă, nici măcar morală, să renunţe la competiţia maximă, înseamnă că are perfectă dreptate şi că în faţa unui astfel de pericol, certificat nu neapărat de doctori cât de capetele plecate ale oficialilor, nimeni n-ar mai trebui să meargă în Brazilia. Nimeni!
Cătălin Tolontan, într-un text emoţionant, pleacă de la Halep, face turul planetei şi ajunge înapoi la Halep. Poate pentru că ea e mica noastră contribuţie la sportbiz-ul unei lumi din care altfel absentăm glorios. Cătălin spune că Simona, la Rio, s-ar fi reprezentat doar pe sine. E o afirmaţie grea. Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să zicem că mâine se hotărăşte şi Cristina Neagu să renunţe. Absenţa ei ar conta doar pentru propria persoană? Veţi spune că asta e diferenţa dintre un sport individual şi unul de echipă. Atunci de ce se numeşte „echipa olimpică”, de ce sunt toţi îmbrăcaţi la fel, de ce stau împreună, defilează împreună sub acelaşi steag? De ce se face clasamentul pe naţiuni pe care îl cercetăm febril zi de zi?
Nu cumva ratăm ideea largă de echipă? Poţi fi „echipă” doar când îţi convine, e o entitate facultativă? Poate că da într-o ţară întinsă de la Microsoft, unde a doua limbă după engleză e româna, până la coviltirele care traversează autostrăzile-fantomă. O ţară relativă. Dar atunci să o spunem! Să nu facem ca struţii. Sunt teme apăsătoare pe care le tratăm ca şi cum ar fi vorba despre alţii. Cădem în linişte, cuminţi, fără reflexe. Sportul nostru a ajuns observatorul budist al propriului abandon.