Moartea şi-a dorit mai mult victoria
De câteva luni tot aprindem lumânări. Deocamdată ard corespunzător, concentraţia de ceară e bună

„Intrase în stop cardio-respirator şi mi-am dat seama că trebuie să-l ducem în Urgenţă”. „Avea puls, nu era nevoie de masaj cardiac”. „Chiar dacă avea puls trebuia să fac resuscitările pe care le ştiam eu”. Doctor Bătineanu. Doctorul care a fost deturnat din curgerea liniştită a unei vieţi de bancă în calea unei morţi. Căzând din picioare, Ekeng a tras după el perdeaua care acoperea încă o parte de ţară. Ştiam în ce ţară trăim. Ştiam, dar ne parfumam, ne gelam, ne vopseam sau ne tatuam ca la Paris sau Londra.
Până la Colectiv am trăit ca într-o hologramă a fericirii proiectată într-o piaţă din Alep. De atunci încoace totul se crapă, se desprind bucăţi din noi, membre, conştiinţe. Anchetele colosale ale acestui ziar, morţii care ne cad în braţe, victoriile scurte urmate de groaznice căderi, arestările care nu fac decât să reorganizeze corupţia, toate trasează harta unei lumi cangrenate.
Până la Colectiv am crezut absurd că trăind, doar trăind mai departe, tot mai departe de malul negru, ne vom face bine cumva, într-un fel mecanic. Dar boala e infiltrată la nivel molecular. Dovada că oamenii mor nu din cauze excepţionale, ci din cele mai banale cu putinţă, absenţa unei resuscitări, a reflexului de a salva o viaţă (incredibil pasul şovăitor al celor de la Puls în drumul spre Ekeng!), a unui dezinfectant, a rostirii adevărului cel mai simplu.
Singurul adevăr la noi e minciuna. Trăim ca într-un război, pentru numai acolo minciuna te face să supravieţuieşti. Doctorul Bătineanu a făcut ce a putut. Cei de la Puls la fel. Asta e tot ce au putut. În această ţară, în acest fotbal, moartea şi-a dorit mai mult victoria.
Nu fotbalul va face bine România. Dar există un lucru simplu pe care acesta îl poate face. Să spună nu. Începând cu această federaţie care a promis să fie reformatoare. Să spună că nu mai există fotbal fără medici, şi chiar unii aduşi la zi cu meseria lor. Că nu se dă drumul unui meci, oricărui meci!, în care există riscul de a muri cu zile. Că, în general, nu mai poate fi joc în care jucătorii să devină scalvi, muncind fără a fi plătiţi într-un soi de disperare care atrage frustrări, dezertări, corupţie şi lumânări.
FRF are această Românie în grijă. Ar putea durea cumplit, mai ales pe cei care vor iniţia o astfel de revoluţie, dar nu mai putem trăi în aceste tranşee, aşteptând să vină glonţul. De azi se numără complicii următoarei tragedii.